Când și de ce am uitat să fim oameni în fiecare zi?

Acum, vezi tu, facem atât de rar lucruri bune, încât, atunci când în sfârșit se întâmplă, avem senzația că ne inundă tone de dopamină.
Să revenim. În scurta mea plimbare, bag de seamă că un tată și copilului lui de numai 4 ani admirau lacul înghețat. E plăcut să vezi oameni fericiți, mi-am spus. Asta până când tatăl a hotărât să-și impresioneze copilul cu puterile lui magice, zic eu.

Sunt ironică, evident, însă într-un moment de neatenție, tatăl a căzut cu totul în apa rece și murdară.

N-am stat pe gânduri și l-am ajutat imediat cu o haină uscată și călduroasă, i-am scuturat telefonul, apoi l-am condus spre casă povestind și râzând. Nu de alta, dar într-o astfel de situație, ce variantă mai bună ai, dacă nu aceea “Bine că n-a fost mai rău?”.
Azi nu e despre motivul meu de mândrie.

Mândria asta n-ar trebui să fie ceva neobișnuit, din contră. Poate că fiecare dintre noi am uitat cum e să dai o mână de ajutor. Sau poate că am uitat că un bine acordat altuia nu este nimic altceva decât un bumerang. Dai un bine, mai devreme sau mai târziu primești bine.

 

Oamenii ne înrăiesc, dar tot ei ne pot transforma în mai bine

 

Viața e plină de alegeri, însă ce fel de alegeri vei face? Aș fi putut să-mi îndrept degetul spre el și să spun că a fost inconștient? Aș fi putut să încremenesc de frică și să nu fac nimic? Da, aș fi putut. Dar am ales să-l admir pentru că nu și-a speriat copilul.

Am ales să-l admir pentru că a reușit să facă haz de necaz, iar atunci când întâlnești astfel de oameni, parcă mai ai un gram de speranță.

Concluzia de azi: Mi-a fost sufletul atât de fericit, încât abia acum am realizat că nu ne mai hrănim așa-numita doză de egoism. Când și de ce am uitat să fim oameni în fiecare zi?