Mesaj scurt, desprins parcă dintr-un film cu dezastre, un 21.12.2012 anticipat!
Nu avem nici foc, nici gheaţă... doar o imensitate de apă revarsată peste o ţară disciplinată si ultra-tehnologizată.
Mintea, dincolo de lacrimă şi durere ne duce spre introspecţie. Oare e timpul marilor schimbări? Vom deveni nişte rătacitori spre un pol spiritual al planetei?
Nu cred într-o apocalipsă clasică, într-o perioadă în care sa plouă cu meteoriţi şi broaşte, doar într-o natură perfidă, dezlanţuită fără comandă prealabilă, un pământ performant, tehnologizat, care se pleacă amorf şi fară drept de replică.
Lumea se perforează înainte de 2012, fără un asteroid care sa o năucească, fără ca activitatea solară să se intensifice la cote nimicitoare, fără ca cuvintele prorocite să fie pecetuite.
Poate că vremea este aproape sau suntem încă în cărţi, habar nu am... Tremur pentru bucăţile de pământ pe care nu le-am văzut, pentru oamenii pe care nu i-am cunoscut şi pentru vise care nu se vor împlini.Am apocalipsa în mine cu fiecare tornadă care distruge, cu fiecare cutremur care aduce apa peste oameni şi câini. Mărturisesc că viaţa pare un carpe diem, viitorul derizoriu. Devin empatică cu suferinţa japonezului resemnat. Dar e inutil! În faţa lumii sunt mică!
Reflectez la problemele noastre obişnuite şi imi dau seama că e un exerciţiu facil de supravieţuire.
Vocea în care cred, e vocea canalelor de ştiri, pentru că ea ne întoarce pe pământ, la 180 de grade.
Gândim strâmb atunci când ne dorim o Veneţie a iubirii eterne? Sau e doar îngrijorarea că nu vom mai putea iubi pentru că Veneţia se scufundă?
Cutremurele sunt experienţa pe care românii nu o doresc...
Iată o similitudine cu japonezeul care o încearcă aproape zi de zi.Nu vreau să am o casă de fier fără uşă, nu vreau să nu mai văd florile crescând… Dar ce pot să fac? Noi suntem cei de pe urmă!