Parfumul unei doamne

În adolescenţă mă întrebam, citind romanele lui Dumas sau pe ale lui Ionel Teodoreanu, cum erau doamnele de la curţile regale sau duducile din boierimea românească, în privinţa mirosurilor. Cum reuşeau ele să fie aşa de incitant de subtil parfumate, într-o epocă în care nu se inventase apa curentă, iar păduchii colcăiau pe sub perucile pudrate? Cum răspândeau ele aceeaşi aromă toată viaţa, cum îşi impregnau cu parfumul lor, numai al lor, batistele alea fine pe care le fluturau suficient de discret cât să răscolească hormonii gentlemanilor. Iar ăia se amorezau numai dintr-o pală din asta de parfum şi o ocheadă.

Citeam genul ăsta de cărţi trăind în epoca raioanelor de parfumerie ascunse în merceriile comuniste. În copilărie am prins vremea sticlelor burtoase cu conţinut gălbui uleios, din care vânzătoarele turnau esenţele prin pâlnii subţirele, în sticluţele cu care doamnele de modă veche veneau de acasă. N-am avut niciodată un parfum din ăla. Eram prea mică. Îmi amintesc, însă, că mătuşa mea (sora bunicii) cumpăra aşa ceva. Se străduia să pară o doamnă şi arăta ca atare, deşi era o semianalfabetă (prima din familia noastră de ţărani, venită la oraş), angajată ca femeie de serviciu într-o alimentară comunistă. Dar când termina programul de cărat navete cu sticle şi spălat pe jos se îmbrăca elegant şi se parfuma. O idee la încheietura mâinii şi în un pic spatele urechii, cât să fie sigură că bărbaţii din troleibuz n-o lasă „nesancţionată” pe drum spre casă.

Citeşte mai depate, aici.