În acele zile, stimulările senzoriele ale copiilor mei mai mici, George si Ilinca. întrec măsura. Sunt groaznic de prost dispuşi, nu le poţi intra în voie cu nimic şi, de obicei, toată ziua ţipă.
Avem datoria să ne ridicăm după fiecare înfrângere şi să ne creştem copiii
În acele zile, mă culc seara cu gândul că dacă nu m-aş trezi a doua zi, nici nu ar fi mare pierdere. Că eu poate aş scăpa de o mare suferinţă. Îmi alung gândul repede pentru că noi, părinţii, avem datoria să ne ridicăm după fiecare cădere şi să ne creştem mai departe copiii.
În astfel de nopţi, uneori, nu pot dormi deloc, iar inima mi-o ia razna de fiecare dată când mă loveşte gândul că poate George, ale cărui progrese au fost destul de modeste până acum, nu va putea niciodată trăi pe propriile picioare, ba poate că nici nu va vorbi niciodată.
În alte nopţi, nu pot dormi pentru că Ilinca, adormită ca un copil tipic de la 9 seara, se trezeste la 4 dimineaţa şi trează rămâne până spre ora 8. Iar în timpul ăsta trezește cam pe toată lumea. Partea interesantă e că o poate ţine aşa, cu programul acesta, chiar și 3-4 nopţi.
Citește și: Noi nu mai dormim de ani de zile
Dar sunt și altfel de zile, cum a fost cea în care am observat că George arată spontan cu degetul. Da, mai are momente, atunci când eu nu pricep ce vrea, când îmi ia mâna şi mi-o conduce spre vreun obiect, dar atât de frumos arată apoi cu degetul. Este vorba despre gestul spontan pe care copiii tipici îl fac cam pe la un an, un an şi ceva, şi pe care autiştii fie îl învaţă mecanic, fie îl fac la un moment dat spontan prin imitaţie. Ei bine, George îl face abia acum fără să îl prompteze să-l stimuleze cineva. Iar George are 4 ani şi 11 luni.
Mă bucur pentru lucruri care pe alţi părinţi nu îi emoţionează.
Mi-am întrebat prietenele la ce vârstă au arătat copiii lor cu degetul ce îşi doreau şi nici măcat una nu ştiut să răspundă exact. Pentru că acestea sunt lucruri considerate normale. Nu sunt lucruri importante pe care un părinte le ţine minte în mod obişnuit.
Ori tocmai aceste victorii neînsemnate ne ţin aprinsă flacăra speranţei nouă, părinţilor de autiști. Aşa simţim că nu e totul pierdut.
Cea mai bună filosofie atunci când ai copii cu nevoi speciale este aceasta: că atâta timp cât mai e suflare în noi, mai este speranţă.
Evoluţia copilului meu mai mare, David, care a contrazis cam 90% din ce ne-au spus medicii despre el, este cea mai bună dovadă că şi ceea ce pare imposibil în autism, este de fapt posibil. Am scris AICI povestea ieșirii lui din autism. Mai e şi dovada că în România, din păcate, majoritatea medicilor nu prea cunosc multe despre autism. Ce nu ştiu medicii este că timp de câțiva ani, nici măcar nu poţi prezice dezvoltarea urterioară a copilui.
Astăzi, George a aruncat de trei ori ambalaje la gunoi. La un moment dat, a venit la mine, spunandu-mi un fel de ”mama” aproape ţipat şi repetat de câteva ori. În unele seri, nu îi sunt indiferentă, e liniştit şi vrea să stau cu el până adoarme. Ce bucurie! Ce binecuvântare, mai ales când mă priveşte în ochi chiar dacă durează doar câteva secunde.
În astfel de zile, sunt mai puţin speriată. În astfel de zile, gust şi eu din fericire.