Văd şi aud acum că mulți se plâng ca e greu e să ţină copiii în casă, să nu îi scoată decât în balcon sau în curte.
Bine aţi venit în viaţa şi realitatea unui părinte de copil/copii cu autism!
Noi aşa izolaţi ne petrecem toate weekendurile. Noi nu putem să (mai) primim musafiri în cei vreo 38-40 de m pătraţi ai căsuţei, în timp ce un copil urlă, iar unul e urcat literalmente până sub tavan. Noi nu putem merge în nici o vizită la vreun prieten, decât dacă doreşte să-şi demoleze casa. Ar însemna să ne pregătim pentru vizita cu George si Ilinca ca pentru expediţie, să avem scutece cu noi, lapte şi serveţele umede - e ca şi cum am avea doi gemeni sub doi ani şi nu doi copii trecuţi de 3, respectiv 4 ani. Mai apoi, ar trebui să îi leg, eventual, ca să nu distrugă sau să spargă ceva prin casa omului.
#noistămmereuacasă
Noi nu putem merge în mall cu ei pentru că Ilinca ar urla că nu suportă zgomotele puternice, iar George se isterizează în orice magazin. Iar când zic că se isterizează, să vă gândiţi că vine paznicul în fiecare magazin să ne întrebe de sănătate.
Noi nu putem ieşi cu ei în parcuri, mai ales dacă parcul e spre stradă, pentru că George fuge şi nu conştientizează pericolul. Nici Ilinca nu conştientizează pericolul, dar ea nu e aşa de rapidă.
Noi nu suntem invitaţi la zile de naştere (David ar putea, dar nu e niciodată invitat nicăieri), nu putem merge la locuri de joacă, la cursuri de tot felul cu copiii. Nici cu David nu ieşeam şi nimeni nu ne întreba dacă nu o luăm razna mereu în casă şi acasă.
Prietena cu care mă vizitam atunci (o dată la câteva luni) mi-a reproşat nişte ani mai târziu că ea s-a sacrificat ca să vină la zilele de naştere ale copiilor mei. Recunosc, prietenia ei falsă e şi azi o rană care mă doare profund.
Noi stăm mai mereu în casă şi acasă şi pentru că nu vrem să ne supunem copiii la stimuli pe care nu îi pot gestiona
Și să fim serioşi, când e un copil care urlă prin magazin sau prin parc, în secunda doi, oamenii încep să se uite urât. Când se tăvălesc pe jos, flutură din mâini sau fac gesturi de neînţeles, cum ar fi să ţopăie în timp ce îşi văd reflexia în plasticul unei sticle, sunt imediat calificaţi drept prost-crescuţi, dacă nu chiar ”handicapaţi”. Am auzit la viața mea și multe vorbe grele... oamenii comentau îndeajuns de tare ca să-i aud că de ce nu stau ţoti idioţii şi retardaţii acasă, unde nu-i vede şi nu îi ştie nimeni.
Noi #stămacasă de ani de zile
În weekenduri, stăm mai mereu acasă şi în casă pentru ei. Şi nu facem o dramă din asta. Asta e viaţa noastră și nu ne plângem, iar miza noastră nu e sănătatea sau chiar viața celor din jur. Văd pe Facebook oameni care se plâng că nu suportă ideea de a sta acasă câteva săptămâni.
Terminați cu dramele de doi bani!
Vă rog să terminați cu văicăreala și să faceţi ce trebuie pentru a-i proteja pe părinţii şi bunicii acestei ţări! Eu fac asta, chiar dacă bunicii şi părinţii mei nu mai sunt. Dar ei, bătrânii sunt cei care au muncit şi s-au sacrificat pentru noi. Majoritatea s-au născut în timpul celui de-al doilea război mondial sau în timpul foametei din anii ’50. Sper că vă imaginaţi că au avut o copilărie mai rea ca generaţiei mele, născute la finalul anilor ’70!
Nu vă mai plângeţi şi aveţi grijă de ei. Suntem în aceeaşi barcă cu toţii.
Pot şi aş putea să ies şi acum cu David - el e copilul nostru cel ieşit din autism, un copil minunat, cu o voinţă nestrămutată care a capabil să facă ce eu nu pot, să se concentreze și să înveţe în timp ce fraţii lui trag de caiete, fug cu creioanele, ţipă, urlă.
Da, aş putea să ies în perioada asta cu David, încerc să îl scot la cinema o dată la câteva săptămâni, dar nu mai facem asta acum. Acum înţeleg cât de important este să avem grijă unii de ceilalţi.
Fiţi responsabili, vă rog!
Pentru voi, acest #stauacasă se va sfârşi în câteva săptămâni. Pentru noi, va mai dura ani şi ani.
Sigur puteți trăi și fără să vă faceţi selfie la mall. Faceţi unul în balcon, e mai la modă!
S-au închis şcolile şi sunteţi îngrijorați de lipsa activităților?
Copiii voştri cu voi alături nu vor face decât progrese, vă veţi reconecta emoţional. Copiii mei sunt privaţi de terapia de care au atâta nevoie, nu vor regresa, dar probabil nici progrese notabile nu vor fi.
Pentru noi, nu s-a schimbat acasă nimic. Nici acum nu ne întreabă prea mulţi de sănătate. De ce-ar face-o în ceasul acesta greu, dacă nu au făcut-o până acum? Nu m-a întrebat nimeni dacă avem ce ne trebuie, acum că magazinele sunt devastate. M-au întrebat, mai degrabă, dacă am mască şi mănuşi.
Mască nu port de felul meu, iar cu mănuşi nu mă mai port cu nimeni. Aşa sunt eu, aşa am fost mereu.
(va urma)
Îți recomandăm și: Noi nu mai dormim de ani de zile