Lui Gyuri i s-a făcut rău de oboseală și am rămas doar eu în picioare.
El îşi făcuse iluzii, când Ilinca a adormit la 9 seara (eu am ştiut care va fi deznodământul) că nu se va mai trezi până dimineaţa. S-a înşelat. Înainte de miezul nopţii, Ilinca s-a trezit cu scandal și a urlat până a vomat.
De vreo două luni, trezirile din somnul ce ar trebui să se numească ”de amiază” sunt cu astfel de crize. Nu e tantrum, copilul nu vrea nimic, e meltdown, e ceva determinat senzorial. Îl deranjează ceva până la durere (zgomote, culori, lumini, mirosuri).
Am schimbat patul, am dus-o pe ea la duş şi i-am pus pijamale curate. Între timp ceilalţi adormiseră.
Ilinca s-a binedispus. De multe ori, duşul o linişteşte, dar nu era chip să o mai pun la somn căci era tare veselă, ţipa şi chiuia, nevoie mare. Am rămas amândouă în bucătărie, pe canapea. I-am adus perne şi păturica sperând că va adormi şi că o voi duce adormită la culcare. S-a jucat, a mâncat nişte fulgi de porumb, i-am mai oferit lapte şi am dus-o în pat.
Mi s-a făcut rău...
Am aţipit cele câteva minute cât a băut lapte, apoi a început să icnească: “mmm”, ”mmm” tot la 2 secunde. Mi s-a făcut rău. Inima îmi galopa , iar capul îmi vâjâia. M-am târât cu pătura pe mine până în bucătărie şi m-am aruncat pe canapeluţa incomodă. Am închis ochii, dar icnetele Ilincăi s-au transformat în hohot de plâns. Am sărit în picioare şi am alergat în cameră, am adus-o iar în bucătărie. Am pus un film la laptop să uit de rău. Ilinca era iar fericită și vioaie. Şi am ţinut-o vreo două ore aşa, cu dus şi adus din cameră de mai multe ori.
Noroc că nu i-a trezit pe ceilalţi.
Am vrut să merg în baie la duş, dar mă urma ca un căţel peste tot, aşa că am renunţat.
Nu ştiu exact când am adormit. Pe icnetele fetiţei, desigur.
Ceasul a sunat dimineaţa, la 6:40. Am înjurat în gând, m-am ridicat repede ca să nu adorm iar. Şi am ajuns la duşul acela pe care-l plănuisem seara trecută. După duş mi s-a făcut iar rău, am avut frisoane, tahicardie, m-am mai întins 5 minute tot pe canapeaua incomodă. L-am aşteptat pe Gyuri să se trezească şi să îmi facă o cafea.
Majoritatea nopţilor sunt aşa sau mai rău.
S-a întâmplat să adoarmă la 4 dimineaţa. Cei mai mulţi copii cu autism sunt insomniaci. Uneori, situaţia se îmbunătăţeşte. Alteori, nu. Şi nu, nu vreau recomandări de siropuri, nici de melatonină. Nu sunt de acord cu medicaţia în autism. Atâta timp cât nu există comorbidităţi, refuz să-mi sedez copiii. Ştiaţi că somnierele la copiii cu autism au efect paradoxal? Adică în loc să îi adoarmă, îi ţin mai treji? Vitamine? Da, pentru că au tulburări alimente severe şi trebuie să compensăm asta.
Noi nu mai dormim de ani de zile.
Nu mai avem somn din cauza lor, dar eu am un job în care investesc destul de multă energie. Dacă aş putea dormi, aş avea şi mai multă. Unele zile sunt deosebit de grele, doar din cauza faptului că sunt nedormită. Eu mă simt schimbată din cauza nesomnului: mai neliniştită, mai anxioasă, mai iritabilă.
Copiii mei merită chiar şi sacrificiul acesta, deşi tare mi-aş dori să mă pot odihni. Cred că abia după viaţa asta pe pământ, voi avea mult timp să dorm, infinit de mult. Până atunci însă, nu pot întoarce spatele autismului.
(va urma)
(Mă puteți găsi pe Facebook, pe ”Ieșirea din Autism” :) )
Posteaza comentariu