Ieșirea din autism (6). Copiii mei autişti au nevoie de mine. De câteva zile mă simt (din nou) mama lor

Chiar mi-am dorit să nu se mai termine pentru că am reuşit să mă joc cu George şi cu Ilinca. Copiii mei nu se jucau niciodată, fie nu colaborau, fie foloseau inadecvat jucăriile (de exemplu, se aşezau invers pe o tricicletă, cu spatele spre ghidon, învârteau roţile jucăriile, le înşirau).

Dar acum, sunt câteva jocuri pe care le-am exersat: incastre de lemn, jucării muzicale, lipitul decoraţiunilor de Crăciun.

De câteva zile mă simt din nou mama lor

Copiii se joacă cu mine. Da, George încă sfâşie cărţi sau orice e făcut din hârtie sau carton, dar are alte jucării şi jocuri pe care le preferă.
Cu toate insomniile și autostimulările lor, am simţit  că nu sunt degeaba lângă ei. Am simţit că şi eu contez pentru ei, că îi pot ajuta. Sufăr pentru că ştiu că au nevoie de mine, iar eu nu le pot fi alături, nu cât ar trebui. Numai la asta mă gândesc de câteva zile.

Serviciul aduce echilibru în viaţa oricărei femei

Că îl numim serviciu sau că e o pasiune cum ar fi fotografia, lucrul manual, scrisul, arta etc., orice activitate aduce echilibru în viaţa oricărei femei.

Şi pentru mine e mai bine să merg şi la serviciu, oricât de multe ore aş fi pe drumuri.
Dar pentru ei ar fi mai important să le fiu alături... Nu am cum să le împac pe cele două.  

 

Eu sunt întreţinător de familie, pentru cei ce nu ştiu.

 

Soţul meu este asistent personal al unuia dintre copii, angajat pe perioadă determinată – adică pe perioada valabilităţii certificatului de handicap al copilului- al Primăriei Gilău. Salariul lui minim pe perioadă determinată nu e eligibil în ochii băncilor din România nici pentru un card de cumpărături.

De aceea, este serviciul meu important.

Avem rată la casă, avem trei copii din care doi fac terapie, avem cheltuieli cu naveta copiilor, plus că vă imaginaţi cam cât costă să îmbraci şi să echipezi trei copii. David e la vârsta la care şcoala e importantă, cărţile la fel.

Sunt tot o femeie care luptă pentru familia ei

Eu nu sunt omul să se lase cu una, cu două. De ce aş face-o? Avem o singură viaţă aici, am de gând să sfârşesc curajos de gât cu viaţa dacă trebuie, şi nu învinsă de ea. Şi ce dacă nu am ce au ceilalţi? Nu sunt mai prejos decât nimeni, sunt tot o femeie care luptă pentru familia ei, ca fiecare dintre voi.
Cu cât am fost lovită mai rău, cu cât m-am descurajat mai tare şi am plâns mai mult, cu atât mai multă înverşunare am strâns şi m-am ridicat.

Unei singure persoane trebuie să îi mulţumesc pentru asta: mamei mele

Mama mea nu a făcut cele mai bune alegeri în viaţa asta.

Una dintre cele proaste este faptul că a ţinut prea mult la părerea lumii şi a ales traiul greu alături de un soţ alcoolic cum a fost tatăl meu.

Îmi amintesc totuşi ce mama zicea de multe ori şi încerc să fac la fel: ”Eu nu mă las, orice ar fi, merg înainte!” Merg și eu înainte, de fiecare dată când mi-e teamă, când am o evaluare la serviciu, un interviu, ceva ce mi-e dificil de îndeplinit, mă gândesc: ”Asta e pentru voi, copii, n-aţi venit cu cele mai bune şanse în lume, dar aveţi o mamă care nu are hodină până nu vă vede bine!”

Dacă mâine aş câştiga la Loto, mi-aş pune cariera în cui şi mi-aş perfecţiona reţetele de prăjituri, m-aş lupta mai bine cu tulburările alimentare ale lui George şi ale Ilincăi şi aş reuşi să fac mai bine ce încerc acum, să-i scot din autism.

Ar fi mai bine pentru ei, pentru mine probabil că nu.

Dar sunt mamă, iar mamele se sacrifică de când lumea.

E imperios necesar să le dau lor cea mai bună şansă.

M-am împăcat cu ideea că în viaţa asta am cam atins potenţialul maxim. Probabil nu o să-mi permit mare lucru material vorbind, dar nu mă interesează.

Sunt pur şi simplu onorată să fiu mama lor. Asta nu prea înţelege lumea, dincolo de depresie, de durere şi suferinţă. Chiar mă simt onorată să fiu mama copiilor mei!

(va urma)