Am ajuns de curând la 40 de ani și tot nu ştiu suficiente lucruri despre mine. N-aş fi crezut că aş putea să trec prin atâtea şi să-mi rămână încă destul de multă speranţă. Nu știam asta despre mine! Dacă nu mi-ar rămâne încrederea că lucrurile pot merge spre bine, n-aş mai fi aici, scriindu-vă vouă, femei ca mine, unele deja mame sau bunici.
M-a adus Moș Crăciun!
Sunt născută în Ajun de Crăciun, iar mama îmi spunea că pe mine nu m-a adus barza, ci Moş Crăciun. Cât timp am fost mică, mama a ştiut să mă facă să mă simt specială. M-am născut, aşa cum am spus, în Ajunul Crăciunului din 1979, într-o marţi. Tata nu a prea dat pe la maternitate de bucurie, dar şi pentru că trebuia să cinstească toţi amicii la bufetul comunist de cartier pentru că i se născuse fata, căreia avea să-i spună mai târziu, şi nu puţine ori, când era beat: ”Ce păcat că nu eşti băiat!”.
Cum arată viaţa la 40 de ani pentru mine?
E complicată.
Am trei copii autişti, un job solicitant şi o navetă lungă ce mă ţine departe de familie de luni până vineri cam 11-12 pe zi. În weekenduri stau cu ai mei şi gătesc, încercând să nu înnebunesc când mă lovesc deplin de autismul copiilor. Fac lecţii cu cel mare şi nu sunt niciodată în stare să fac tot ce mi-am propus. Copiii cei mici sunt insomniaci, mai ales Ilinca, și în fiecare luni mă reîntorc, de fiecare dată, obosită la serviciu.
Nu primesc niciodată vizite și nu pentru că n-ar avea neapărat cine să ne viziteze, ci pentru că e greu să porti o conversaţie când un copil urlă şi celălat e urcat pe un dulap. Şi-apoi, cine mai poate să ţină casa curată pentru musafiri? Copiii mei ronţăie mereu hârtie, îndeasă tot ce prind - de la şosete și jucării până la fructe - după aragaz, frigider, dulapuri. N-aş putea prepara în siguranţă o cafea pentru musafiri. Ultima data când dormea mezina în patul mare, George a scos salteaua pătuţului ei, a trântit-o peste ea în pat şi s-a aruncat şi el peste saltea. Păi cum aş sta eu la un ceai cu o prietenă în bucătărie, când în cameră s-ar putea întâmpla lucruri grave?
E dificil să mai am timp de mine, să mă gândesc la mine, la cine sunt şi la ce am învăţat până acum. Dar n-au trecut degeaba 40 de ani peste mine. Am învăţat şi eu câteva lucruri importante.
Părinţii trăiesc prin noi
Am început să zâmbesc când mă uit în oglindă.
În unele zile, am pe chip expresia tatălui meu. I-am semănat foarte bine până acum câtiva ani, dar acum, în anumite momente văd și linia chipului mamei mele în obrajii mei care nu mai sunt atât de tineri. Mă simt mai bine când mă gândesc că părinţii mei n-au murit, de fapt, și trăiesc mai departe prin mine şi prin nepoţii lor.
Am învăţat să-mi iubesc trupul
Până pe la 30 şi ceva de ani, am fost subponderală. Nimic nu stătea pe mine, păream mereu o Lolila ingenuă şi fără vârstă. Apoi m-am îngrăşat brusc după naşterea Ilincăi şi mi-am urât burta rămasă după trei sarcini, picioarele umflate, părul tot mai rar, bărbia dublă. Aveam uneori senzaţia (poate aveam dreptate) că multă lume nu mă lua în serios pentru că arătam aşa. Eram tot eu, doar că mai deprimată, mai obosită, urându-mă atât de mult pentru că am făcut copii autişti, şi nu tipici.
99.99 % dintre femei nasc copii sănătoşi, dar iată că eu nu fac parte din categoria asta.
Apoi mi-am dat seama de ceva important : copiii mei sunt frumoşi şi sănătoşi - autismul nu e o boală, ci o condiție de viață - iar trupul acesta al meu, aşa imperfect cum este, le-a dat viaţă. Iar viaţa lor e la fel de preţioasă ca a oricărui copil.
Nu trebuie să fiu ca toată lumea
Multă vreme mi-aş fi dorit ca totul să fie altfel: să-mi permit să locuiesc în Cluj, să fi avut şi eu o căsuţă cochetă, să fi ajuns mai departe în carieră, să fi avut parte de vacanţe în fiecare an etc., etc. Dar nu sunt ca toată lumea şi asta nu e o problemă! Acum nu-mi mai pasă. Fiecare dintre noi are drumul lui, fiecare destin e unic. Sunt valoroasă aşa cum sunt, iar ceea ce am realizat până acum, prin propriile puteri, nu poate contesta nimeni.
Prietenii din tinereţe nu merită păstraţi dacă nu sunt de încredere
Am prelungit şi astfel de prietenii în virtutea vechimii, considerând că ar trebui să fie ca vinul vechi, iar timpul să le facă mai puternice. Au rezistat până am ajuns în punctul în care mi-au reproşat lucruri legate de copiii mei: fie că s-au sacrificat ca să-i viziteze, fie că nu prea ştim noi cum să-l creştem pe David, ca și când educația ar fi fost problema lui, nu autismul cu care luptam toți.
Vă spun cu mâna pe inimă: dragii mei, renunţaţi la oamenii care n-au încredere în ceea ce le spuneţi şi la cei pentru care copiii voştri nu contează. Dacă sunteţi părinţi ştiti și voi cum e!
Totul până la copii!
Când eşti părinte, tu nu mai contezi! Nu vreau să sune atât de radical, dar vă rog să vă imaginaţi că voi sunteţi în locul meu. Cine sau ce contează mai mult? Terapia şi recuperarea copiilor sau prestigiul meu social, cariera, prietenii de dinainte de autism?
Pentru mine, copiii sunt pe primul loc! Ei sunt ceea ce lăsăm moştenire. Sigur averi nu voi avea eu de lăsat după mine, aşa că niciun sacrificiu nu e prea mare pentru ca ei să poată într-o zi trăi independent.
La 40 de ani îţi faci greu prieteni
Ce 40? La 30, deja dacă eşti părinte, îţi dai seamă că jumătate din amicii din tinereţe au alte preocupări dacă nu au familie şi copii. Începeţi să vă potriviţi ca nuca-n perete. Sigur, știu și prietenii care au rezistat unor asemenea încercări. Apoi, chiar şi cei cu copii sunt diferiți ca dinamică de familie și, ştiti voi, uneori nu vă mai puteţi coordona, pur şi simplu.
Uneori, eu am nevoie de genul de prietene cu care să pot sta la o cafea undeva, la o poveste, fără să sune soţul lor din cinci în cinci minute că nu se descurcă cu copiii. Nu toți tații pot ține locul mamei și asta o știți și voi!
Nu trebuie să accepți pe oricine lângă tine!
Înconjuraţi-vă de oameni care să vă merite, nu de cei invidioşi, bârfitori, ori nesimţiţi şi cu complexe de superioritate. Alegeți-vă oameni care nu şi-ar încălca o promisiune, care scot din ei, dar şi din ceilalţi tot ce e mai bun. Viaţa e mult prea scurtă ca să o irosim alături de oameni de care trebuie să ne păzim mereu spatele.
Atâta timp cât respirăm mai e o speranţă!
Mă gândesc la asta şi mă simt o mincinoasă gândindu-mă la mama mea şi diagnosticul ei de Alzheimer. Sigur că în cazul ei nu a fost vorba de speranţa că s-ar vindeca. Era, mai degrabă, speranţa că poate avea o existenţă demnă, că în cel mai negru ceas din viaţa ei, când nu mai avea discernământ şi viaţă psihică, va fi îngrijită şi iubită de noi.
Poate mai e o speranţă că putem fi demni în faţa bolii şi a morţii, că putem fi mai buni şi ne putem învinge chiar şi spaima de a ne vedea părinţii stingându-se în faţa ochilor noştri.
În cazul copiilor mei autişti, poate mai e speranţă că putem învinge diagnostice ce sună a condamnare pe viaţă ori etichete cum ar fi ”autist”. Poate mai e speranţă că putem învinge un dat genetic, aşa cum demonstrează David. Poate e o asemenea ieşire din autism şi pentru George şi Ilinca. Trebuie să fie! De aceea, merg înainte, în ciuda unor zile atât de grele şi de deprimante, în care George şi Ilinca par pentru totdeauna afundaţi în autism.
Orice vi s-ar întâmpla, nu abandonaţi lupta!
Stiu, se spune că trebuie să acceptăm lucrurile pe care nu le putem schimba. Dar asta nu înseamnă că nu putem lupta ca să învingem necazurile! Nu e firesc să ne lăsăm în voia valurilor, trebuie să înotăm cu mult curaj prin viaţă ca să ajungem fiecare la ţărmul nostru.
(va urma)
Posteaza comentariu