Copiii mei respiră. Ai altora au pierit înainte de vreme. Locuim într-o căsuţă de 40 de metri pătraţi, cumpărată cu credit imobiliar în comuna Gilău din judeţul Cluj? Şi ce-i dacă? Aşa trăiesc majoritatea românilor - în mici apartamente de bloc pentru care plătesc o viaţă. Noi suntem chiar mai norocoşi, de bucurăm de curte şi de puţină verdeaţă şi vreo 2-3 pomi.
Vedeţi voi, deşi ne-a fost mereu greu, am avut mereu o pâine de pus pe masă.
Deşi rând pe rând, copiii noştri au fost diagnosticaţi cu autism, deşi în căsuţa asta a avut căminul timp de 7 ani şi mama mea, bolnavă de Alzheimer, eu şi soţul meu ne-am împărţit responsabilităţile. Eu am muncit şi muncesc în continuare, încerc să învăţ mereu, soţul meu a fost tot pe drumuri în ultimii ani şi a purtat copiii la terapie in Cluj.
Da, au fost momente când am simţit că nu pot continua. Dar am încercat să nu îmi plâng prea mult de milă şi să muncesc, să mă concentrez pe copii şi să împărtăşesc şi altora din experienţa mea de mamă.
Dar, cel puţin in ultimii 5 ani, am simţit că nu mai suntem aşa de singuri. Avem un cerc de oameni care ne-au ajutat şi ne ajută de câţiva ani. Cu mulţi doar am interacţionat online, şi totuşi, asta nu i-a împiedicat să îşi investească încrederea şi puţinul ce le-a prisosit în copiii mei, în terapia şi, în general, în nevoile lor.
Şi deşi mi s-a propus, şi nu de puţine ori, câte o soluţie de strâns fonduri pentru a ne extinde spaţiul de locuit sau măcar de a ne renova casa, mereu am respins-o. Nişte ani de zile munca mea a fost legată de strângerea de fonduri pentru o fundaţie şi am considerat pe bună dreptate că m-aş fi aflat într-un conflict de interese. Când am schimbat domeniul de activitate, mi-am spus că nici nu e aşa de greu, că nu suntem chiar în cea mai rea situaţie. Mă concentram mai degrabă pe nevoia de a plăti terapia sau transportul spre Cluj.
Recunosc, anul acesta, m-a încercat disperarea când odată cu starea de urgenţă a trebuit să mă mut cu jobul acasă. Şi acum sunt zile când nu ştiu cum reuşesc să fac asta. Lucrez din hol mereu cu copiii împrejur, holul fiind unul de trecere între cameră şi bucătărie. Dar mă străduiesc să îndeplinesc tot ce se aşteaptă de la mine în condiţiile pandemiei. Sunt atât de absorbită de ceea ce fac că seara sunt şocată de dezastrul din jurul meu.
La un moment dat, i-am pomenit prietenei mele, Mama lui Victor, că vecinul nostru renovează şi că aşa mi-aş dori să nu mai plouă la noi prin acoperişul de ţiglă, să nu mă mai uit mereu spre tavan când plouă.
Prietena mea a început campania, publicând contul meu bancar într-o postare menită să stângă fonduri pentru repararea acoperişului nostru. A făcut-o fără voia mea, dar nu m-am supărat. Atunci am înţeles că nu e drept, nu era drept pentru copii să nu accept ajutor de la o comunitate mai mare. Am înţeles că orgoliul meu nu mai are ce căuta aici. Şi l-am rugat şi pe Groparu.ro să ne susţină şi să scrie despre noi. Şi prietena mea de la O Carte Nescrisă a publicat un articol. Iar articolul despre «cea mai neînduplecată familie din Cluj » scris de Groparul nostru drag a fost preluat de ştiridecluj.ro.
Aşa a început campania pentru ”cea mai neînduplecată familie din Cluj”
A fost o minune ce s-a întâmplat. Eu am fost şi fundraiser la viaţa mea şi vă spun că aceasta a fost cea mai neobişnuită campanie la care am participat, fără teasere şi remindere, doar cu ce vă spuneam mai sus, contribuţia prietenilor, devenită virală.
Este de necrezut ce ni s-a întâmplat. E de necrezut şi să ai trei copii autişti, dar şi să fii binecuvântat cu ajutorul celorlalţi
Timp de vreo 3 săptămâni s-a strâns echivalentul a 28000 de mii de euro. Nu doar că suma asta ne permite să schimbăm acoperişul, dar vom începe să amenajăm mansarda şi o verandă de acces pentru a avea mai mult spaţiu pentru copii. Îi vom folosi pe toţi pentru casă.
Nu am cuvinte, nu voi putea niciodată să vă răsplătesc pe cei care aţi donat şi mi-aţi făcut viaţa mai plină de speranţă. Nu pot decât să vă pomenesc în rugăciunile mele. Şi nu doar pe voi, ci şi pe cei care ne ajută deja de câţiva ani buni cu cheltuielile curente legate de terapie şi de copii.
E seară acum şi stau să scriu afară. Sunt lângă căsuţa mea, momentan fără acoperiş. De două zile se lucrează intens. Mă rog să nu plouă pentru că va dura puţin până va fi sus noul acoperiş. Nu credeam că mi s-ar putea întâmpla vreodată aşa o minune, dar iată, o trăiesc.
Dumnezeu să vă ajute şi să vă ţină sănătoşi!
Ne puteți urmări și pe pagina de Facebook ”Ieșirea din autism”.