Uneori, visez cu ochii deschişi. Imi imaginez cum ar fi fost dacă David, George şi Ilinca ar fi fost ca toţi copiii tipici. Poate David ar fi fost ca una dintre colegele lui bune la învăţătură. S-ar fi rugat mereu de mine să îi cumpăr cărţi noi. Ar fi fost, poate, interesat de reparaţiile maşinii când tatăl ar fi fost fericit să aibă de făcut şi altceva decât de schimbat copiii, de a face curat şi de a strânge după ei.
Seara, când aş fi venit acasă, George şi Ilinca mi-ar fi sărit în braţe, mi-ar fi arătat ce au desenat sau ce au construit. Eu i-aş fi întrebat ce au făcut la grădiniţă şi nu ar mai fi tăcut. Iar eu aş fi scos din plasă jucării potrivite pentru vârsta lor, nu jucării de bebeluşi cum fac acum.
Imi imaginez asta, de obicei, când intru pe strada noastră după o lunga zi de muncă. E linişte la 10 seara, când mă întorc eu acasă, după încă o zi de navetă Gilău-Cluj.
Casele par nelocuite. Oamenii nu folosesc camera din faţă, dinspre stradă, decât pentru musafiri sau pentru priveghiul morţilor. Doar la noi e lumină.
La 10 seara, Gyuri termină lecţiile cu David atunci când ziua n-a fost prea bună şi copilul nu s-a putut concentra. Le face duş copiilor şi mai strânge de prin casă. Știe că mă ia depresia când văd casa întoarsă pe dos.
În momentul în care pun mâna pe poarta grea, revin la realitate.
Aş porni înapoi, dar unde? Asta e viaţa mea.
O parte din lucrurile care mi s-au întâmplat au fost o opţiune personală. Am ales să am copii, am plănuit doi... Astfel de planuri au, probabil, aproape toate femeile.
Apoi, alte lucruri mi s-au întâmplat şi m-au doborât la pământ. Par de neconceput pentru aproape toată lumea.
Cum e posibil să ai trei copii cu autism?
Nu ştiu cum, dar este. Aceasta e realitatea. Iar realitatea se priveşte în faţă şi se trăieşte.
Când deschid uşa, Ilinca, în pijamale curate, sare, cam aşa cum sare o minge. Doar că mingea nu are mânuţe să le fluture în aer. George sfâşie nişte hârtii mărunt, mărunt. David vorbeşte tare, semn clar că e supra-stimulat. George vine să vadă ce am în plasă, speră să găsească noi etichete de ferfeniţat. Dacă îi aduc o jucăre nouă, va lăsa jucăria în plasă şi va pleca cu eticheta.
În timpul acesta, Gyuri îmi povesteşte ce lucruri a mai distrus George, ce cablu a mai rupt sau cum s-a urcat până în tavan escaladând rafturile unei biblioteci. Îmi arată o poză a tatălui meu pe care George a rupt-o în două. Mi se taie respiraţia.
Ai mei nu mai sunt aici să le pot vorbi
Tot ce mi-a mai rămas acum sunt amintirile şi o brumă de poze. Ai mei sunt, uneori, atât de departe în memoria mea, încât cu greu mai pot să le revăd chipurile. Am nevoie de poze. Mama e mai vie în memoria mea pentru că a murit recent şi pentru că ultimii ei ani au fost petrecuţi în căminul nostru. Dar drumul ei fără întoarcere, petrecut în șapte ani de degradare continuă din cauza Alzheimerului, a fost o agonie pentru mine.
Mă năpădesc amintirile revăzând poza cu tatăl meu.
În Ardeal, pe 1 noiembrie, este Luminaţia. Eu nu am putut merge decât la mormântul mamei, care e îngropată la Gilău. Tata, care a murit de mai bine de 14 ani, e la Mediaş.
"Tot pământ e şi aici, şi acolo!" o aud undeva în mintea mea pe mama vorbind cu referire la cuplurile îngropate separat.
Mama nu era foarte sentimentală. Eu sunt.
Când viaţa mea devine insuportabilă mă gândesc mereu la părinţii mei şi la cât de mult mi-ar folosi ajutorul lor. Eu cred că oricât de mult am avansa în viață, orice vârstă am ajunge să avem, în momentele grele redevenim copiii care au nevoie doar de îmbrățișarea părinților și numai acea îmbrățișare ne-ar putea da putere…
(va urma)