David a fost diagnosticat la 3 ani şi 3 zile cu autism infantil, retard psihic şi ADHD. Am spus toată povestea AICI.
Felul nemilos şi inuman în care a fost diagnosticat şi tot ce ni s-a spus în ziua aceea m-a marcat aşa de tare încât am jurat ieşind în clădirea aceea a Clinicii de Psihiatrie Infantilă din Cluj-Napoca că nu voi mai pune niciodată piciorul acolo.
Au trecut aproape 10 ani de atunci şi, deşi mai am doi copii autişti, acolo n-am mai călcat.
Felul în care am fost acuzaţi noi, părinţii, că suntem nişte mincinoşi - ne juram acolo în faţa cadrelor medicale că David are în general contact vizual şi că uneori imită anumite acţiuni - mi se pare şi astăzi aiurisant.
Ni s-a mai spus că suntem incapabili să acceptăm că avem un copil cu nevoi speciale şi că e un caz sever.
Conflictul de interese ce domnea acolo în 2010, cu psihologi plătiţi de spital, din contribuţiile noastre la sistemul naţional de sănătate, dar care te cheamă la evaluări în privat ca să te mai taxeze o dată bine de tot, mă îngreţoşează. Mă îndoiesc sincer că s-a schimbat ceva de atunci.
Poate aşa e, poate nu am acceptat niciodată că David va fi ”varză” cum l-a numit o persoană cu diplomă de psiholog.
Pentru că eu am continuat să visez lucruri normale şi tipice pentru copilul meu, am căutat un terapeut şi după ce ne-am lăsat păcăliţi de terapia ABA vreo 3 luni, terapeutul cel mai bun l-a găsit pe David.
Un terapeut bun îţi va trata copilul ca pe un copil, nu ca pe un autist!
David părea inabordabil la 3 ani. Nu se juca, toate jucăriile aflate pe podea le împingea cu picioarele aşa încât se ciocneau toate cu zgomot. Dacă te apropiai să pui mâna pe ceva din toate cele împrăştiate pe jos, reacţia lui David era o criză de meltdown. Meltdownu,l faţă de tantrum, e mai serios, el porneşte din niste nevoie senzoriale mai puternice, nu e teatru. David se autoagresa luându-şi avânt de la distanţă, fugind şi lovind cu capul uşa metalică precum un berbec. Ar fi continuat aşa până s-ar fi învineţit, dacă nu ar fi fost oprit.
Singura cale de a-l opri era o îmbrăţişare strânsă. Să ştiţi de la mine, nimic nu învinge mai bine autismul ca dragostea. Eu plângeam strângându-l tare la piept, el ţipa şi se zbătea, încercând să mă lovească cu capul.
”Copilul acesta are simţul umorului! Al meu e! L-am ghicit!” - cum terapeutul cel mai bun l-a găsit pe David
Asta mi-a mărturisit Moni că a gândit când a reuşit, în sfârşit, să intre în cercul încrederii lui David. Pentru că îl ştia de câteva săptămâni şi îl observa la Grădiniţa Malteză, s-a gândit cum să se apropie de el. În loc să atingă jucăriile cu mâna, ea a luat un băţ şi a împins o minge care s-a rostogolit. Iar David a râs. Pentru că asta face terapeul potrivit pentru copil, încearcă să îl desluşească mai întâi, nu îl forţează să stea la măsuţă. Aşa cum educatoarea câştigă încrederea copiilor tipici, aşa trebuie terapeutul să facă cu un copil autist. Asta ştie Moni să facă. Asta face, se ghidează după copil şi nu după terapii rigide.
David a lucrat cu Moni la Grădiniţa Malteză şi în afara ei, un pic mai mult de un an și jumătate. Relaţia mea cu ea nu a fost lipsită de incidente. Ne-am tot îndepărtat şi apropiat, iar când s-a născut George mi s-a părut normal ca ea să fie naşa lui. Și, culmea!, Georgel e cel care a avut parte cel mai puţin de ea.
Ce am învăţat de la Moni?
Moni m-a învăţat să cred în copiii mei. M-a învăţat să cred în David, să îl trimit în grădiniţa de masă neînsoţit, imediat după doi ani de grădiniţă specială. Toată lumea îmi spunea că David nu e pregătit. Doar ea mi-a spus să am încredere în el că va evolua. Aşa a fost!
David a terminat clasa a V-a cu media 9,12. Merge în învăţământ de masă fără însoţitor din momentul în care ea ne-a spus că e pregătit. E un copil e luminează încăperea cu prezenţa lui. Citeşte, merge cu bicicleta, insistă să reluăm lecţiile de franceză şi face online un curs de programare pentru copii. Iar prima care a crezut în el nu am fost eu, mama lui, ci Moni.
Moni m-a învăţat să nu îmi fie frică să pun şi limite, dar nu toate limitele odată. Nu, cu copii cum e David sau cum e George nu poţi să scapi şi de tulburări alimentare, şi de stimulări vizuale şi să arate cu degetul, nu poți avea totul deodată! Copilului trebuie să îi placă ce face, să îl cucereşti pas cu pas, apoi din ataşament va evolua cogniţia şi dorinţa de a face pe plac şi de a imita.
Am avut momente în care am fost supărată foc şi pară pe ea, însă spre deosebire de mulţi alţii pe care i-am supărat sau m-au supărat, numai ea mi-a salvat un copil. Si m-a salvat şi pe mine de necredinţa în copiii mei.
Moni m-a învăţat că nu există reţetă, că totul e talent, fler şi dragoste. Sigur că nu toţi copiii autişti au acelaşi potenţial. Dar noi, ca părinţi, trebuie să avem încredere şi credinţă. Dacă noi nu credem în ei şi în potenţialul lor, atunci cine?
Moni mi-a spus că cei mai buni terapeuţi sunt părinţii.
Faptul că l-am învăţat singură pe George să folosească toaleta într-o lună demonstrează asta. Dar mai e şi un dar. Eu muncesc, soţul meu vede de cele ale casei, copiii sunt trei. Avem nevoie de ajutorul şi harul ei. Pentru că suntem în primul rând depăşiţi numeric, suntem nedormiţi de ani de zile. De câteva zile, Moni a revenit în viața noastră.
Citește și: Noi nu mai dormim de ani de zile
Iar în zilele grele, vreau să citesc când îmi scrie: ”Ai făcut bine” sau ”Nu forța acum”.
Avem nevoie tine, Moni! George are nevoie de îndrumarea ta ca să iasă mai mult din autism, să calce pe urmele fratelui său, David. Nu cred că întâmplător îi eşti naşă. Cred că el are cea mai mare nevoie de tine! Iar Ilinca... Ilinca e tot un fel de David, doar că râde mai mult şi ţipă mai puţin.
Bine ai revenit în viaţa noastră!