Au fost momente când am ştiut că dacă nu primesc un semn, nu va fi bine. Când se întâmplă unele lucruri, nu mai sunt om, nu mai pot dormi, nu-mi revin până lucrurile nu evoluează. Sunt anumite întâmplări şi stări de fapt ce mă uzează psihic şi mă deprimă la culme. Dar cumva, mereu m-am ridicat. Am avut oameni buni aproape...
Dar ce mă duce pe culmile disperării?
Regresele copiilor
Nimic în viaţa asta nu m-ar fi deprimat mai mult decât ”pierderea” copiilor în faţa autismului. Să vezi tu bebeluşul acela frumos pe care îl strigai săptămâna trecută că nu se mai întoarce când îi strigi numele! Ţi se frânge inima. Nu ştiu cum să vă explic altfel. E ca şi cum ţi-ar muri copilul. Mai e doar fizic lângă tine. Îmi cer scuze părinţilor ce au pierdut un copil, îmi dau seama că nu se compară, totuşi. Pentru că atâta timp cât un copil sau adult respiră, mai e o speranţă.
Citește și povestea lui David: Da, există ieșire din autism
O parte din terapeuţi
Dacă eu, părinte de copil cu autism, îţi spun că al meu copil nu mănâncă fruct feliat, atunci îi dai fructul întreg, cel puţin o vreme până îl cunoşti şi vei putea să îl convingi să manânce şi felii, dacă asta îţi e plăcerea.
Citește și: Cum a aflat copilul meu cel mare că este autist
Aţi înţeles, mă enervează terapeuţii care cred că din prima zi ei schimbă copilul şi nu sunt atenţi la ceea ce părinţii le spun despre copii. Mă scot din minţi terapeuţii care îi tratează ca pe nişte autişti şi nu ca pe nişte copii cu dorinţe şi nevoi proprii.
Aruncarea responsabilităţii pe umerii părinţilor
Iar când lucrurile nu merg, cine e de vină? Părintele e de vină când copilul autist nu progresează. Nu că nu e terapeutul bun, nu că biologic copilul nu poate mai mult, nu că nu e încă vremea. Nuuuu! Părintele ăla mereu pe drumuri, mereu nedormit şi muncit, uneori cu două joburi, e vinovat. E vinovat că respiră şi pentru altceva decât pentru autism. E vinovat că găteşte, că face curat, că se uită la un film sau citeşte câteva pagini. Să-i fie ruşine! Vrea să se bucure de viaţă? N-ar trebui!
Oboseala
Mulţi părinţi de copii cu autism muncesc. De fapt, unul dintre părinţi mereu munceşte. Dar când omul acela nedormit de ani de zile simte că nu mai face faţă, se repliază, se gândeste şi reporneşte de la 0. Împinşi peste limitele fizice, părinţi ca mine nu rezistă. Pentru că undeva, într-un domeniu al vieţii lor, trebuie ca lucrurile să meargă bine. Fără asta nu pot funcţiona. Pe lângă asta, eu cel puţin, când nu mai pot, spun, iar dacă spun e grav, înseamnă că merg în exact direcţia opusă.
Discriminarea
Sunt ani de zile de când scriu public despre copiii mei. Mă scot din minţi cei care se cred perfecţi şi care cred că lor nu li se poate întâmpla nimic rău. Dragilor, toturor ni se întâmplă lucruri rele mai devreme sau mai târziu. Mai devreme sau mai târziu toţi ne pierdem părinţii, mai devreme sau mai târziu suferim cu toţii cocoşaţi de boli. Mai devreme sau mai târziu toţi murim. Dar e important să aflaţi ceva de la mine: fiecare viaţă e preţioasă şi e loc pentru noi toţi sub soare, şi pentru voi, dar şi pentru noi şi copiii noştri.
Ştiu că cei mai mulţi nu sunt neapărat oameni răi, ci doar înrăiţi de viaţă şi de necazuri. Să ştiţi că înţeleg necazul şi înţeleg cum e să suferi şi să ajungi la limita răbdării. Și ştiu precum ştiţi şi voi că puteţi fi mai buni de atât!
Ne puteți urmări și pe pagina de Facebook ”Ieșirea din autism”.
Posteaza comentariu