E a patra zi în care George face pipi la toaletă și doarme cu chilot în loc de scutec. Aştept să se fixeze comportamentul pentru că, deocamdată, dacă vrea altceva mai serios, îmi aduce un scutec. Iar apoi, după ce i l-am fixat, se duce într-un colţ şi se ascunde şi își vede de ce are de făcut.
Îl șchimb, îl spăl, îl cert şi îi spun că şi pentru asta tot la baie trebuia să mergem. Știu că înţelege. Vom reuşi, trebuie, are o mamă încăpăţânată!
Anul trecut, în vacanţa de vară, aproape am reuşit să scăpam de scutec pentru pipi şi, cum s-a reîntors în terapie, a renunţat (cu scandal) şi nu a mai fost chip nici măcar să îl mai aşezăm pe toaletă. Si culmea este că, deşi mi-am dat clar seama că nu e în regulă, nu am făcut nicio schimbare în terapie.
Ca părinte de copii autişti m-am simţit mereu dependentă de un terapeut sau altul
Dar copiii noştri depind în progrese numai de terapeutul potrivit pentru ei. Degeaba mi se spune ca în terapie face x sau y lucru dacă acasă e furios, frustrat şi te ignoră cu anii. Aşa fusese David o vreme, e adevărat, dar în câteva luni, terapeutul potrivit a adus rezultate.
Să ştiţi că, de fapt, nu depindem de nimeni. Doar de Dumnezeu!
De când e acasă, George a renunţat la multe stimulări, e mai fericit şi mai zâmbitor. Când vrea ceva îmi spune ”hai, hai”, îmi arată cu degetul sau mă trage după el. Ne caută, mi-e mai greu ca niciodată cu serviciul de acasă pentru că mă solicită tot mai mult.
E mai fericit, iar eu mă simt o mamă bună
Simt că exist din nou. Simt că mă bucur de fiecare zi. Țin un ochi atent la Ilinca, ea nu mi se pare la fel, ea nu se mai întoarce la fel când o strig, parcă nu e la fel de atentă. Dar s-au rărit istericalele ei groaznice. Pe vremea când făcea naveta la Cluj, nu era zi să nu urle o oră pe zi până vomita. Azi, Ilinca s-a cerut în braţe așa cum face George, iar eu o ridic cu greu (are 17 kg, mie îmi par mai multe). M-am străduit să o legăn la fel.
Ilincăi îi place să mă joc de-a cucu-bau şi aşa se uită la mine, în ochii mei. Stiţi picturile lui Tonitza, cele celebre, ale copiilor lui? Fără a avea ochi de tăciuni ca acei copii, Ilinca are profunzimea privirii lor şi linia aceea rotundă.
Îmi iubesc copiii şi nu mi-aş putea imagina viaţa fără ei
Da, ar fi fost atât de uşor fără autism, dar poate aş fi fost atât de superficială! Poate m-ar fi interesat ce note au colegii lui, dar aşa nici că îmi pasă. Poate aş fi fost mult prea cochetă sau mult prea avidă de bani. Dar nu sunt nici una, nici alta.
Da, uneori mi se face frică de ceea ce trăiesc. Uneori, propria mea voinţă de a merge înainte e înspăimântătoare. Pentru că, uneori, merg înainte ca un bou ce trage un jug prea greu pentru el. Dar nu mă interesează, am o viaţă şi o familie, pentru ei nimic nu e prea mult.
Am încetat să mă simt defectă pentru că am trei copii autişti
Poate aceasta e deja înţelepciunea a 40 de ani de viaţă - când începi să realizezi că, deşi oamenii par că au totul, de fapt nu au cu mult mai multe decât mine, că fiecare abia îşi cară crucea. Pentru că citind ce spunea Părintele Necula despre copiii bolnavi, mi-am dat seama că nu, chiar nu am de ce să mă ruşinez.
“Părinţii mănâncă aguridă şi copiilor li se strepezesc dinţii era valabil doar până la Hristos. Cele mai bune lecţii despre Înviere le-am primit în spitalele de copii bolnavi. Să nu râdeţi niciodată de copiii bolnavi, boala lor nu este plata păcatelor părinţilor, ci este semnul biruinţei lui Hristos. Mergeţi înainte, iubiţi-vă copiii, ruşinaţi-vă doar de atât: că ceilalţi nu înţeleg cât este de greu… Nimic nu-i mai onorant decât o familie care-şi duce crucea suferinţei copilului lor până înaintea lui Hristos. Hristos e odihna noastră!’’
Si cum n-aş vedea slava lui Hristos în David care, culmea, nu reţine cum trebuie să îşi facă semnul crucii, dar care a ieşit din autism în ciuda specialiştilor mari, mari de tot care l-au calificat drept ”varză” sau care au recomandat sedarea ca sa ”facem om din el”.
Uite că a făcut Cerul om din el!