Când s-a dovedit că și copiii cei mici, George şi Ilinca, sunt şi ei autişti, iar spaţiul nostru de acasă abia ne încape, mi-am dat seama că probabil nu îmi voi dori niciodată ”birou de acasă”.
Nimeni nu plănuieşte să facă copii autişti, visasem ca şi voi la cu totul altceva
Și da, dacă lucrurile ar fi stat normal şi tipic, până acum, prin munca proprie, am fi avut minim o cameră în plus. Dar când tu, ca părinte, investeşti milioane pe lună în terapia copiilor şi în materiale educaţionale, în transport, în vitamine, atunci în mod evident renunţi la planuri de construcţie şi de amenajări interioare.
Și iată-ne ajunşi în vremuri pe care nu le mai credeam posibile
Miercurea trecută am început munca de acasă. Cartierul meu general este în hol, la biroul lui David. El s-a dus în cameră să mai facă lecţii. În jurul meu, se făcea tot mai dezordine, dar eu ma concentram pe mine şi pe munca mea. I-a interesat pe cei mici laptopul meu şi mai veneau din când în când să îi iau în braţe, dar nu m-au deranjat în mod special. Asta până după ora 17, când orice-ar fi încep mârâieli şi ţipete.
În primele două zile, nu am îndrăznit să îmi iau pauze şi am mâncat ”la birou”, de frică să nu îmi pierd concentrarea. A treia zi, mi-am luat două pauze, intr-una am întins haine la uscat, în a doua am spălat doi copii plini de nisip care veniseră din curte.
Lui David cred ca i-a fost cel mai greu să se obişnuiască cu faptul că munca e muncă, că nu îl pot ajuta la lecţii, nu pot decât să îi propun câte ceva de făcut.
În a treia zi, am rămas singură o oră, soțul trebuia să meargă la magazin, iar magazinul unde sunt scutece de un anume tip şi mărime e în localitatea învecinată. A lipsit o oră, timp în care eu, deși singură cu trei copii, am reuşit să şi vorbesc cu vreo două colege.
Seara nu ştiam ce să fac cu timpul!
Vineri seara, la ora la care aş fi ajuns acasă, aveam deja gata chifteluțele şi o salată orientală. Teoretic, ar trebui să fiu mai puţin obosită dar noapte de noapte indiferent de ora târzie la care adoarme, Ilinca se trezeste și mormăie, îl trezeşte şi pe George şi urmează o scurtă distracţie cu mârâieli şi plânsete.
Cam asta e cu lucratul de acasă când ai spaţiul mic.
Suntem acasă toţi, suntem împreună
Staţi şi voi acasă! Dacă noi suntem acasă de ani de zile şi nu ne-am pierdut minţile, rezistaţi şi voi câteva săptămâni bucurându-vă de ceea ce aveţi: copii, părinţi, soţi, soţii, bunici.
Câteva săptămâni nu reprezintă mare lucru într-o viaţă de om, dar pentru cei mai vulnerabil dintre noi, aceste săptămâni de stat în casă fac diferenţa între viaţă şi moarte. Pentru cei prea în vârstă sau cu boli cronice asociate, este imperativ să facem acest sacrificiu.
Ar trebui să ne simţim mândri!
Străbunicul şi bunicul din partea mamei au luptat în primul, respectiv al doilea război mondial. Primul nu s-a mai întors niciodată acasă.
Eu nu trebuie să fac decât atât: să stau acasă. Nu e mare lucru comparând statul acasă cu varianta frontului şi a războiului, nu-i aşa?
Eu i-am pierdut de ceva vreme pe ai mei părinţi şi-mi va fi dor de ei tot restul vieţii mele. Îmi place să cred că stând acasă salvez părinții altcuiva!
Staţi acasă!
Vom trece cu bine şi peste asta.
Poate vrei să citești și:
Noi nu stăm acasă de coronavirus, noi stăm acasă de ani de zile!
Comentarii (1)
Doamna Neciu, felicitari pentru psihicul puternic, gandirea si comportamentul pozitiv. Sunteti o încântare pentru oamenii care va citesc.
Posteaza comentariu