Atunci când mă gândesc la relația părinte-copil, îmi imaginez relația de iubit-iubită, unde, de fapt, există o relație de iubire cu un limbaj diferit. În cazul relației părinte-copil, tu ești cel care își asumă rolul de învățător pentru copilul tău. E lesne de înțeles că relația de iubire dintre voi ar trebui să fie una necondiționată, ceea ce înseamnă deja un plus valoare spre deosebire de relația de cuplu. Poate că pe o femeie sau pe un bărbat mai poți înceta să-l mai iubești, dar pe copilul tău ai putea să-l uiți sau să nu-l mai iubești orice ar face? Nu.
Vorbim astăzi despre educația prin violență și facem următoarea comparație:
Ești în primii tăi ani de relație cu cea care va deveni mama copiilor tăi. Ești adult și știi deja că avem drepturi egale și nu ne transformăm în fiare atunci când nu ne place ceva la celălalt. Ești adult și știi că dacă femeia ta a lăsat câteva fire de păr în baie, nu te duci și îi arzi o curea la fund că a făcut mizerie, nu-i așa? Am învățat că putem obține lucrurile și cu vorba frumoasă și mai mult decât atât, am învățat că suntem diferiți cu toții, că se întâmplă să greșim, dar în aceeași măsură, ne recunoaștem greșelile și ne cerem iertare.
Și atunci, mă întreb eu, de ce n-ar fi la fel și în cazul copiilor?
De ce am fi atât de primitivi, încât să credem că o "corecție mică" nu strică niciodată? Diferența între un copil și cel sau cea cu care îți împarți viața este că unui copil trebuie să-i vorbești pe limba lui, iar atunci când copilul nu înțelege de vorbă bună, înseamnă că tu ești cel care n-a reușit să se adapteze limbajului lui. Și atunci, întreb eu, al cui este eșecul? Oare chiar copilul să fie cel care merită o corecție?
Dacă ți-ai lovi femeia, nu te-ai mai numi bărbat
Dar dacă ți-ai lovi copilul, de ce te-ai mai numi tată?
Dacă ai fi femeie și ți-ai umili bărbatul, n-ai mai merita să te iubească
Dar dacă ai fi mamă și ți-ai lovi copilul, ai mai fi demnă de iubirea copilului tău?
E adevărat că realitatea este diferită, iar regulile de parenting scrise de psihologi celebri par a fi din alt film, însă lucrurile sunt și mai simple de atât. Adevărul este că n-avem nevoie să citim cărți pentru a ne crește copiii. N-avem nevoie nici de studii și nici de articole despre cum să ne iubim partenerul. Știi de ce?
Pentru că atunci când iubești, ești convins de un singur lucru: că n-ai vrea să-i faci rău de niciun fel celuilalt. Știi că dacă ai putea, i-ai pune lumea la picioare și mai știi că dacă ar fi nevoie, ți-ai da și viața pentru el. Cam asta înseamnă să iubești cu adevărat, iar asta este regula de bază în pareting: iubește-ți copilul necondiționat! Și până la urmă, face sens, nu? Orice părinte normal ar fi în stare de orice pentru copilul lui și asta nu înseamnă nimic altceva decât că regulile de parenting vin tot de la părinți. De la părinții cu adevărat părinți.
Și atunci, de ce să le uităm? Sau de ce să nu ne cerem iertare dacă greșim față de copil?
Imaginează-ți că tu, părintele, ești mentorul copilului tău. Acum conștientizează că ești mai mult decât un mentor, căci îl iubești atât de mult, încât ai face orice să-i fie bine. Și dacă ești conștient de asta, înseamnă că ești conștient și de faptul că nu știi niciodată suficient de mult nici măcar atunci când îți dai ultima suflare. Asta înseamnă că odată cu copilul tău vei învăța și tu, iar asta îți dă dreptul să greșești, însă în calitate de mentor ai obligația de a-i spune copilului tău "Am greșit, îmi pare rău. Trebuia să procedez altfel". Astfel, îi vei oferi una dintre cele mai importante lecții: Aceea că indiferent de vârstă, statut sau relație, avem dreptul să greșim, iar greșelile se transformă în lecții pe care nu le vom mai repeta.
Sfatul de azi: De fiecare dată când nu vei ști cum să reacționezi față de copilul tău, imaginează-ți că în fața ta se află omul pe care îl iubești cel mai mult, dar căruia trebuie să-i vorbești pe limba lui. Ține cont că încă nu e un om mare și că e posibil să fie nevoie să-i repeți de mai multe ori același lucru. Ai fost și tu cândva așa și poate că nu-ți mai amintești eforturile părinților tăi sau poate că metodele lor de educație ți-au făcut rău atunci, iar acum le consideri bune. Însă oare acesta să fie adevărul?
Cu drag,
Cosmina