Nu știu ei ce înseamnă să fii stresată, să ți se lase sânii, să nu mai ai suficient timp nici pentru bărbatul tău, nici pentru tine. Cei care n-au copii habar n-au că tu n-ai mai făcut o baie liniștită de o veșnicie și nici nu mai știi cum e să stai dimineața pe budă fără să vezi degețele pe sub ușă.
Acum sunt mamă, însă în urmă cu 4 ani scriam pe Totul despre mame articolul „Nu vă mai umiliți copiii!„. La vremea respectivă am spus că „Nu sunt mamă încă, dar aș fi sărit la gâtul acestei mame care își amenințase copilul”. Singurul feedback pe care l-am primit a fost: „Tu să vorbești când o să ai copii și o să înțelegi că nu-i ușor să fii mamă. Până atunci îți este ușor să vorbești din cărți”. Vorbeam din experiența copilului, nu din cărți.
Nu mi-am schimbat părerea între timp. Nu avem dreptul să ne amenințăm copiii, nu avem dreptul să ne lovim copiii, nu avem dreptul să țipăm la copiii noștri!
Spune-mi, te rog, dacă soțul tău ar țipa, te-ar lovi și te-ar amenința, atunci ar fi în regulă?
Spune-mi, te rog, dacă șeful tău ar țipa, te-ar lovi și te-ar amenința, atunci ar fi în regulă?
Acum, spune-mi, te rog, de ce ar trebui să fie diferit în relația părinte-copil? Cu atât mai mult că bucățica aceea de om a crescut în tine! Cu atât mai mult că bucățica aceea de om NU A CERUT să apară în viața ta, ci TU AI VRUT asta!
Hai să-ți spun de ce am judecat anumiți părinți înainte ca eu să devin mamă…
Înainte să devenim părinți, fiecare dintre noi am fost copii. Și s-ar putea ca anumite lucruri sau situații care ne-au făcut rău în copilărie să ne deranjeze și mai târziu. Fie că este vorba despre copilul nostru, fie că nu. Am judecat pentru că am empatizat. Cu copilul, nu cu părintele. N-a spus nimeni că e ușor să crești un copil, însă nu te obligă nimeni să-l faci. Nu acum. Poate pe vremuri, când a dat Ceaușescu legea „Decrețeilor”, da. Dar acum, când ai la dispoziție atâta informație și metode de contracepție, ce scuză mai ai?
Acum că sunt mamă, îmi este și mai greu să accept că cineva are dreptul să-și lovească sau amenințe copilul.
Du-te în maternitate și arată-mi, te rog, un bebeluș rău. Când se nasc, copiii vin în varianta lor cea mai pură. Apoi, desigur, unii dintre ei devin mai gălăgioși, mai agresivi, mai tăcuți, mai anxioși, mai posesivi, mai cuminți. Și nu, nu acela le este caracterul, ci acela este rezultatul a ceea ce facem noi ca părinți. Nu există copil rău, ci doar un părinte care nu știe ce face. Nu există copil depresiv, ci doar un părinte indisponibil emoțional.
Foto: unsplash
Posteaza comentariu