"Dragi părinți,
Mi-a luat ceva timp până m-am hotărât dacă să scriu despre asta sau nu, însă am decis că este necesar. Este necesar pentru toți copiii care n-au nicio vină că voi nu vă înțelegeți. Este necesar pentru toți copiii care n-au nicio vină că au fost născuți de mame care nu și-au dorit asta.
Am crescut cu astfel de cuvinte și de fiecare dată când îmi auzeam mama reproșându-i tatălui meu că nu ar fi stat lângă el dacă nu existam eu, tot de atâtea ori mă gândeam că mai bine mă sinucid. Așa aș fi pus punct agoniei prin care trecea. Poate că așa era mai fericită. Era tot ce-mi doream. Să-mi văd mama fericită. Dar am fost lașă. De fiecare dată când mă uitam la pumnul de pastile mă gândeam că visurile mele nu se vor mai îndeplini. Mă gândeam că nu voi mai putea face bine și alți copii. Acesta era visul meu. Să nu permit altor copii ca mine să sufere.
Zilele trecute am citit că o fetiță de numai 10 ani s-a sinucis pentru a-și face mama fericită. Am plâns și m-am revoltat. Din nou. Am plâns și am realizat că sunt prea mulți copii care trăiesc într-o agonie care nu le aparține. Și pentru ce? Ce vină avea micuța?
Au trecut anii și am fost nevoită să-mi vindec rănile pentru a merge mai departe. Mi-am luat inima în dinți și am părăsit casa în care tot ce auzeam sau tot ce înțelegeam era că sunt o povară. O povară ce lega doi oameni care nu aveau nimic în comun.
N-a fost ușor. Au urmat ani de terapie, au urmat ani în care nu m-am simțit întreagă și nici demnă să iubesc și să primesc iubire. Atât de grele au fost acele cuvinte. Au urmat ani în care am purtat pe umeri povara părinților mei zi de zi. La școală, la muncă, în relațiile personale. Peste tot. Au urmat ani în care am îmbrățișat eșecul și nu înțelegeam de ce. De ce eu nu puteam avea o relație? De ce eu nu puteam să mă întorc acasă cu inima deschisă? De ce eu nu puteam avea părinți cărora să le vorbesc sincer? De ce puneam capul pe pernă și nu eram fericită? Sau măcar liniștită. Au urmat ani în care voiam cu orice preț să-mi fac mama fericită. Să simtă, în sfârșit, că a meritat efortul ei. Dacă a meritat? Nu. Nu mi-am obținut liniștea încercând să o fac pe ea fericită, din contră.
Ziua când, în sfârșit, am simțit că mi s-a luat povara de pe umeri a fost atunci când mi-am făcut curaj să le reproșez tot ce m-a durut. Abia atunci m-am vindecat cu adevărat. Când am avut curaj să le spun că nu sunt vinovată pentru alegerile lor și nici nu mi-au făcut un bine hotărând să rămână împreună pentru mine. Aș fi preferat să fiu crescută de doi oameni care mă doreau cu adevărat. I-am iertat. Le-am spus Le-am spus că-i iert, dar că nu le mai permit să fiu o scuză pentru neputința lor. Și abia după ce am făcut asta, am reușit să-mi amintesc ce-mi doream, de fapt. Ce m-ar fi făcut fericită. Am devenit psiholog și mă ocup de copiii cu probleme. Pe vremuri, mama mă descuraja. Spunea că voi suferi prea mult dacă aleg să fac asta. Așa că am urmat facultatea pe care și-o dorea ea. La final eram nefericită. Încă un eșec. Dar am avut curajul să o sfidez și să o iau de la capăt. Și bine am făcut! Ulterior, părinții mei au divorțat și și-au refăcut viața. Ne-am cerut iertare unul altuia și ne-am promis că vom repara tot ce e stricat.
Atâta nefericire am văzut între părinții mei, încât mi-a luat o veșnicie să-mi dau seama dacă eu aș putea fi diferită. Mi-a luat o veșnicie să am încredere în oameni. Așteptarea a meritat. Acum sunt fericită. Mi-am recăpătat încrederea de care aveam nevoie. Am reușit să-mi găsesc locul, să muncesc cu drag, să iubesc și să mă las iubită. Dar ce greu a fost!
Așa că, dragi părinți, divorțul nu este un capăt de lume pentru un copil. În schimb, presiunea de a ști că el este singurul motiv pentru care stai cu celălalt părinte chiar poate fi un capăt de lume. La propriu. Un copil nu leagă doi oameni niciodată. Nu în felul acesta. Un copil te leagă de celălalt cu adevărat când este născut din prea multă iubire. Când iubirea voastră este atât de mare, încât fizic nu mai poate fi susținută numai de două persoane.
Sigur că există posibilitatea să faceți greșeli. Cu toții facem. Dar dacă nu mai există armonie, liniște și iubire în casă, fiți curajoși! Aveți încredere în copilul sau în copiii voștri! Un copil nu are nevoie de ambii părinți sub același acoperiș, ci are nevoie de părinți care să-l iubească și să-l respecte. Așa cum voi vă doriți binele copilului, așa își dorește și el. Să vă vadă fericiți. Liniștiți. Plini de iubire.
Atunci când există un copil în casă, aceste cuvinte nu își au locul: Dacă nu aveam copilul ăsta, tu nu erai lângă mine!
Acum sunt mamă. Într-un fel, înțeleg alegerea mamei mele. Își dorea ce era mai bun pentru mine, însă nu știa cât de greșită era alegerea ei. Nu știa cât de dureros poate fi sacrificiul ei pentru mine. Așa spunea, că pentru mine ar face orice. Eu am considerat decizia de a rămâne lângă tata o lașitate. A fost lașă că n-a avut curajul să pună punct și să meargă la drum singură. Nu singură, ci alături de mine.
Sigur că fiecare dintre noi ne dorim tot ce e mai bun pentru copilul nostru, dar oare luăm deciziile cele mai bune întotdeauna?
Ai încredere în copilul tău. Este mai puternic decât crezi. Ai încredere să-i spui adevărul într-un mod pe care îl poate înțelege și el. Ai încredere să apelezi la un psiholog, când nu știi ce să faci. Sigur, nu-ți va spune ce să faci, însă te va ajuta să-ți dai seama care este alegerea cea mai potrivită pentru tine și familia ta. Te va ajuta să înțelegi consecințele fiecărei decizii.
Un copil este întotdeauna o bucurie, un dar de la Dumnezeu, o lecție de viață. Dacă nu ai viața pe care ți-ai dorit-o, nu copilul este vinovat, ci trebuie să-ți îndrepți atenția către alegerile tale. Aș fi putut să înghit acel pumn de pastile, dar am ales să n-o fac. Aș fi putut să-mi ignor părinții, dar am ales să n-o fac. Aș fi putut să mă mulțumesc cu facultatea pe care mama m-a împins să o urmez, dar am ales să n-o fac. Aș fi putut să merg înainte cu tot ce am "învățat" acasă, dar am ales să n-o fac.
Viața nu înseamnă agonie. Nici pentru tine, nici pentru copilul tău!