Trairea si "evitarea" doliului

Popular se spune sa nu plangem dupa batrani pentru ca "si-au mancat malaiul, si-au trait traiul" si nici dupa copiii mici pentru ca "ei sunt niste ingeri, pentru ca n-au ajuns sa fie pacatosi". De cand putem vorbi de doliu sau mai bine spus de cand putem sa incepem sa ne pregatim pentru doliu?

Exista doua situatii: atunci cand moartea survine prematur si atunci cand trecerea in nefiinta este una asteptata, ca urmare a bolii de care sufera persoana. In prima situatie este vorba de o accentuare a traumei persoanelor ramase in viata, alaturi de toate celelalte fenomene psihosociale aparand nedreptatea: De ce i s-a-ntamplat tocmai lui/ei? De ce s-a intamplat tocmai acum? De ce nu am fost eu in locul lui/ei? Era asa de tanar! Era in floarea varstei! Tocmai se bucura de copiii sai! Acest sentiment al nedreptatii predispune la trairea mai intensa a pierderii si la o intarziere in incheierea relatiei cu defunctul.


Daca decesul survine la domiciliu, suferinta e mai accentuata

De asemenea, daca decesul survine la domiciliu si nu intr-o unitate sanitara sau in alt loc, atunci suferintele sunt mai accentuate iar recuperarea sufleteasca si psihica se produce intr-o perioada mai lunga de timp, uneori se produc chiar mutari ale persoanelor ramase in viata pentru ca acel loc le reaminteste mereu de persoana pierduta. In cazul in care trecerea in nefiinta este un eveniment asteptat datorita bolii, exista posibilitatea ca persoana sa accepte realitatea si sa isi poata incheia relatiile cu persoanele dragi, sa se impace si sa treaca cu vederea vina sau greselile unora dintre persoanele apropiate siesi, dar sa isi puna in ordine si sa isi clarifice datoriile, obligatiile si situatia urmasilor sai, prin scrierea unui testament sau a realizarii unor donatii, vanzari, etc. Un alt moment semnificativ pentru suflet este pocainta si spovedania in fata propriului duhovnic sau in fata oricarei alte fete bisericesti.

Si persoanele dragi si apropiate au ocazia sa isi incheie relatia cu muribundul (sa realizeze reconcilierea, sa retraiasca momentele placute, sa primeasca ultimele poveti si indrumari, sa faca promisiuni de continuare a unor proiecte comune sau doar ale bolnavului) si astfel sa traiasca mai usor doliul.


Trairea doliului inseamna incheierea relatiei cu defunctul
 
Aceasta relatie este indicat sa se realizeze si in timpul unora dintre momentele specifice inmormantarii, respectiv bocetul (plans cu vorbe), jelitul (plangerea mortului fara vorbe), participarea la priveghi, la cortegiul funebru, la inmormantarea propriu-zisa, precum si prin purtarea de haine negre, pentru o perioada maxima de un an de zile, iar la barbati purtarea barbii. Participarea la aceste etape ale inmormantarii face ca acceptarea pierderii sa se produca cu mai putine efecte psihosociale, deoarece persoana isi exprima sentimentele (mai ales atunci cand intre persoana ce traieste doliul si defunct au existat anumite tensiuni) si accepta mai usor trecerea in nefiinta a persoanei cunoscute. Uneori, purtarea de haine negre poate sa mentina regretele, starea de stima scazuta, precum si culpabilizarea nejustificata, asa ca unele persoane aleg sa nu mai poarte aceste haine ca semn distinctiv al unei persoane indoliate.


"Evitarea" doliului sau refuzul acceptarii realitatii

"Evitarea" doliului, respectiv refuzul acceptarii realitatii sau a neparticiparii la unele sau la toate momentele inmormantarii, face ca relatia cu defunctul sa se incheie mai greu si intr-o perioada mai lunga de timp. Acest fapt are consecinte directe asupra starii emotionale si psihice a persoanei dar si asupra relationarii interpersonale, putand afecta mai multe domenii de activitate ale vietii sale (familia, activitatea profesionala, prietenii). De asemenea, intarzierea incheierii relatiei cu defunctul face ca persoana sa faca abuz de substante chimice (medicamente, alcool, droguri), sa simta o vina excesiva, sa se devalorizeze fara a incerca sa gaseasca in sine resursele de depasire a pierderii si de reorganizare a propiei vieti.

Asa cum spune un proverb "nu plange ca s-a terminat, bucura-te ca s-a-ntamplat...", la fel si o persoana supravietuitoare trebuie sa se simta mandra ca a avut ocazia sa-l cunoasca, sa stea de vorba, sa invete de la defunct, ca a avut sansa sa se afle sub indrumarea sa. Popular se spune ca doliul se poarta un an de zile, tocmai ca persoana sa fie protejata, sa fie tratata cu mai multa caldura, intelegere si acceptare a sa de catre ceilalti membri ai comunitatii.
 
In Manualul de Diagnostic si Statistica a Tulburarilor Mentale, DSM-IV-TR, se considera ca o persoana care a trait doliul poate fi considerata ca avand un episod depresiv major, doar daca simptomele sunt prezente dupa doua luni de la pierderea fiintei dragi. In literatura de specialitate privind terapia pierderii si a travaliului doliului se vorbeste de parcurgerea mai multor etape:

• soc si negare;
• supralicitare si confuzie;
• acceptarea realitatii;  
• reevaluare si redresare.

Metode terapeutice de incheiere a relatiei

De asemenea, atunci cand persoana supravietuitoare nu a reusit sa traiasca doliul si pentru ca inmormantarea nu este un eveniment cu repetitie, ci se intampla o singura data, o modalitate terapeutica de incheiere a relatiei este redactarea unei scrisori in care se vor exprima sentimentele si gandurile fata de defunct. Un element important al incheierii relatiei cu defunctul il reprezinta si suportul social pe care persoana supravietuitoare il poate avea din partea familiei, prietenilor si altor persoane specializate.

In consecinta, oricare ar fi situatia, o moarte prematura sau o trecere in nefiinta inevitabila ca urmare a unei boli, incheierea relatiei cu defunctul este o modalitate optima de redresare si reorganizare a vietii persoanei supravietuitoare, in timp ce "evitarea" doliului face ca persoana ramasa sa traiasca o agonie, chiar o tulburare depresiva majora, iar pe termen lung sa nu mai poata functiona in cele mai importante domenii ale vietii, cu efecte secundare si asupra persoanelor pe care le are in grija, in situatia in care exista.

Articol realizat de Mincu Tiberiu, psiholog
Clinica AQUAMARIN,  contact@aquamarin.ro