Incepem dialogul legat de perfectionism si nevoia de perfectiune prin a preciza ca acesta nu este o boala. Perfectionismul apare ca un simptom, interfereaza cu activitatea de zi cu zi si chiar in interrelationare si este o parte a felului tau de a fi, a gandi si a manifesta cu tine si cu ceilalti. De preferat este sa regasesti perfectionismul in viata ta ca reper si nu ca scop in sine, ca resursa interioara, nu ca obstacol atunci cand Dumnezeu te-a inzestrat cu aceasta "meteahna".
Reperul de raportare, ca imbold de a cauta zi de zi sa-ti fructifici resursele interioare, este o invitatie la creativitate, dezvoltare personala si un antidot al plafonarii, al complacerii de sine. Ca orice aspect al vietii, perfectionismul are avantaje si dezavantaje, secretul sta in buna gestionare a acestora.
De cate ori in viata nu ti s-a intamplat ca ceea ce a constituit avantaj undeva, candva, sa constituie un dezavantaj in alta situatie sau context si invers? Cum apare acest perfectionism? Este trasatura sau nevoie? Din ce se naste: din dorinta de frumos, din dorinta de mai bine, mai bun, din excelenta, din extraordinar? Sta la baza evolutiei tale personale si a lumii in care traiesti? Cine este responsabilul: mama natura, parintii, educatia? - Iata cateva intrebari ce isi doresc raspunsul!
Daca as fi o perfectionista prin excelenta, m-as stradui din plin si peste puteri sa raspund la fiecare dintre ele, insa cum nu sunt, doar o sa incerc niste raspunsuri posibile.
Cum apare acest perfectionism?
Sa vedem: unii dintre noi ne trezim cu el in viata noastra, ne ia prin surprindere si preia controlul asupra vietii noastre, iar noi devenim prizonieri, incarcerati in reguli, indatoriri, nemultumiri, nelinisti etc; un tablou departe de a fi unul placut. Altii devin constienti de prezenta lui in viata lor si il pun la treaba in folosul lor. Interesant, nu? Perfectionismul devine instrument. Deci este posibil!
Tot in legatura cu prima intrebare, intervine si cea de a doua conform careia oscilam intre a considera perfectionismul o trasatura de personalitate sau o nevoie. As raspunde ca poate fi si una si alta: trasatura - personalitate; nevoie - satisfacere. Sunt cercetatori care sustin ipoteza perfectionismului ca si trasatura genetica a personalitatii. Poate ca da, poate ca nu. Si adevarul stiintific in psihologie s-a dovedit uneori a fi unul subiectiv.
Nevoie - satisfacere. Iata o relatie interesanta! Prin ce? Ca orice nevoie, ea se cere a fi satisfacuta. Mergand mai departe in acest demers, ca si analogie, ajungem la satisfactie - placere, perfectiune - placere. Este perfectiunea o placere? Stim ca poate fi o nevoie ce se cere a fi satisfacuta, dar de unde aceasta placere? Cand vrem ca lucrurile sa iasa perfecte, o dorim pentru noi, pentru ceilalti?
Multumirea de sine sau a celorlalti?
Indiferent care ar fi tinta aleasa si persoana de multumit, poti afla intr-un final ca, de fapt, de cele mai multe ori, cei care sufera de perfectionism sunt propriile lor victime. Ce ar inseamna acest lucru? Ei bine, chiar daca undeva, candva un tata, o mama, un profesor, un bunic sau bunica a "contagiat" cu perfectionismul lui, cea care intretine cercul vicios esti chiar TU. Si asta pentru ca in functie de gradul de investire afectiva sau influenta a persoanei sau persoanelor in cauza (a celor care ti-au marcat viata), TU continui sa "aplici" ceea ce ei ti-au transmis chiar si dupa disparitia lor ca persoane sau ca si contact direct.
Si asa ajungi sa dai vina pe altii: "Eu nu vreau, ei m-au facut sa imi doresc atat de mult sa fiu cel mai bun!". Sa nu uitam cat de usor este sa arati cu degetul in alta parte! Este adevarat ca uneori se intampla sa te izbesti de perfectionismul unora care cu maiestrie il solicita din partea celorlalti. "Eu nu pot fi inconjurat decat de cei mai buni din domeniu", "Nu esti suficient de bun pentru mine!", "Te rog, fa asta si asta si nu uita sa ...! Ma astept sa le faci in 30 de minute, altfel zbori. Ca tine sunt o mie care asteapta sa fie angajati!", "Sunt inconjurata numai de incapabili!", "Nu esti in stare de nimic, trebuie sa le fac eu pe toate!" etc.
Ai intalnit adesea astfel de remarci sau texte. Care a fost ecoul lor in mintea ta? Cum te-au facut sa te simti auzindu-le: agitata, dezorientata, furioasa, indiferenta, timorata, agresiva, nesigura? In ce te pot transforma astfel de cuvinte: in simpla executanta, in agresata, in docila, buna profesionista, incompetenta? Sa ne amintim de ganduri, acele mici idei ce ne trec prin minte uneori fara sa vrem sau sa ne-o dorim: "Esti o incompententa!", "Nu esti in stare de nimic!", "Ce cauti tu aici? Nu meriti sa fii aici!" etc. Astfel de ganduri te pot face sa te simti inconfortabil cu tine insati, iti pot imprima sentimentul ca orice si oricat ai face, nu este niciodata destul si nici de calitate.
Ganduri, idei, remarci sau texte pot fi zeci, sute si variate, ca si reactiile si starile tale de altfel. Si cu fiecare gand, generezi o stare, si cu fiecare stare generezi o realitate, si cu fiecare realitate generezi acelasi gand care iti da aceeasi stare si tot asa la nesfarsit sau pana la un moment dat cand alegi sa faci ceva pentru tine, pana intr-un moment in care alegi sa te iubesti pe tine insati, sa te accepti si sa te apreciezi asa cum esti!