"Sora mea geamănă mă urăşte, deşi a murit!"

Am crescut într-o familie iremediabil distrusă de moartea unuia dintre copii la o vârstă foarte mică. Sora mea geamănă a fost victima unui accident de maşină când aveam cinci ani şi a murit. Mama n-a mai fost aceeaşi de atunci, chiar dacă-i mai rămăsese un copil. Iar tata s-a străduit să ţină casa, atât cât s-a priceput. Timp de câţiva ani, după care şi-a luat câmpii şi a părăsit-o pe mama. Eu am rămas între ei, locuind când la unul, când la altul, nedorită de fapt de niciunul atât cât ar trebui să fie dorit un copil.

Mama a murit în cele din urmă, când eu împlinisem 19 ani, măcinată de un cancer la baza căruia toată lumea crede că a stat pierderea unui copil. Tata mai trăieşte, dar are deja un băiat cu a doua soţie şi deşi întotdeauna sunt primită bine în casa lor, nu mă simt că fac parte din familie.

Practic toată viaţa mea a fost un şir de ani în aşteptare, după moartea surorii mele. Am aşteptat ceva ce nu s-a întâmplat: ca mama să-şi revină, ca părinţii mei să se împace şi să-şi reia viaţa şi să mă iubească pentru că până la urmă eu trăiam, nu murisem cu sora mea în acel accident.
 
Ca o consecinţă a acestui şir de aşteptări neîmplinite, am decis că singura entitate asupra căreia îmi pot vărsa supărarea era memoria surorii mele. O uram pentru că din cauza ei devenisem invizibilă pentru mama şi tata.

Ura asta pământeană cred că a atras o forţă similară de dincolo. Aşa că de pe la 15-16 ani au început să mi se întâmple tot felul de lucruri necurate. O vedeam pe Mihaela, sora mea, în diverse ipostaze, pe stradă, la o masă, într-un magazin, la şcoală sau într-un film. Îmi apărea figura ei, aşa cum era ea la 5 ani, micuţă, blonduţă, cu nişte ochi scăpărători şi cu gura strânsă de ură. Mă privea brusc şi-mi transmitea din priviri că şi ea mă urăşte, pentru că ea murise iar eu trăiam. Imediat după apariţiile astea, în zilele următoare, mi se întâmpla ceva rău. La început au fost lucruri mărunte, o tăietură sau o rană provocată în bucătărie, cădeam pe stradă şi mă juleam, pierdeam ceva drag sau important, mă certam cu cineva.

N-am spus nimănui despre vedeniile mele. O vreme am crezut că o iau razna, devenisem una dintre adolescentele alea ciudate, mă îmbrăcam în negru şi parcă atrăgeam răul.
 
Apoi lucrurile au început să devină mai serioase şi mai grave, pe măsură ce creşteam, iar urile noastre deveneau mai aprige. După una din apariţiile Mihaelei mi-am rupt un picior. Altă apariţie s-a lăsat cu o apendicită şi a trebuit să mă operez, iar cea mai gravă de până acum a fost în preziua morţii mamei. Mihaela a apărut brusc la masă, în casa copilăriei noastre, şi m-a privit cu aceeaşi privire rece şi rea, ca întotdeauna. Apoi s-a sculat de la masă şi mi-a întors spatele, zâmbind. A doua zi m-au sunat de la spital că mama a murit. A fost cea mai mare dintre răutăţile pe care sora mea geamănă mi le-a trimis de dincolo, în schimbul urii mele.

Nu pot să zic că a schimbat ceva esenţial moartea mamei. Pentru mine ea murise atunci când a murit şi Mihaela. Dar apariţiile ei şi urmările acestora m-au făcut să le interpretez pe toate ca pe nişte răzbunări. Care au culminat cu răpirea mamei.
 
Au trecut doi ani de atunci. Sora mea nu a mai apărut. Nu ştiu de ce, că nu am făcut nimic ca s-o împiedic. Sentimentele mele faţă de ea sunt neschimbate. Dar poate că ea a obţinut tot ce a vrut. Să distrugă familia şi să mi-o ia şi fizic, pe mama, definitiv.

Timpul m-a făcut să mai uit din nenorocirile copilăriei şi adolescenţei. Acum muncesc, încerc să-mi fac o familie, aşa cum nu am avut, ca să repar ceva, ce se mai poate din viaţa mea. Sper să n-o mai văd niciodată pe sora mea, în nicio împrejurare, dar presimt că se va mai întoarce cel puţin o dată. Atunci când va veni vremea să plec şi eu din această lume.