Ştiu că nu e nici productiv, nici sănătos pentru psihicul meu să urăsc, dar nu mă pot abţine, nu-mi pot reprima sentimentele faţă de oamenii care-şi afişează peste tot aşa zisa fericire. Acum câţiva ani eram şi eu una dintre acele femei care se legăna la gândul unei căsnicii reuşite, voiam să am o familie, un copil sau doi şi m-aş fi considerat împlinită. Soarta mi-a dat un şut prin care am pierdut tot. Iubitul meu s-a însurat cu alta, după ce m-a înşelat cât a putut, iar acum îşi postează amândoi pe Facebook copilul pe care l-au făcut împreună. Azi, la aproape 30 de ani sunt o femeie tristă, chiar dacă nu las asta să se vadă în afară, dar în sinea mea urăsc toate cuplurile şi aparenta lor fericire.
Când aveam 25 de ani l-am cunoscut pe acela care credeam că-mi va fi soţ. Patru ani mai târziu când credeam că relaţia noastră se îndreaptă firesc spre o căsătorie, l-am prins cu alta în patul nostru. Nu era prima, după cum aveam să aflu mai târziu, dar nu mai conta oricum. În aceeaşi perioadă mi-m îngropat mama care s-a stins după o lungă suferinţă, iar apoi firma la care am lucrat aproape zece ani, şi în timpul facultăţii şi după, s-a închis. Mi-am găsit un alt loc de muncă între timp, ca să nu fie dezastrul chiar complet, dar psihic sunt un om terminat. Nu mai am încredere în nimeni şi nu cred că voi mai avea parte de o familie aşa cum visam, din cauza acestei neîncrederi.
Partea proastă e că aici unde lucrez acum sunt nevoită să petrec mult timp pe Internet, să monitorizez site-urile clienţilor şi prin urmare sunt mereu cu un ochi şi pe site-urile de socializare. Iar asta mă face să le urăsc de moarte. Pentru că nicăieri nu găseşti mai multă ipocrizie adunată la un loc, nicăieri oamenii nu sunt mai falşi, nu se laudă mai mult cu tot felul de aşa zise realizări, pentru care de fapt nu au niciun merit. Iar în mod special, aţi ghicit, urăsc pozele cu cupluri fericite şi cu copii.
Am ajuns chiar să fac o nebunie, la serviciu, din cauza asta. Am o colegă care tocmai a născut al doilea copil, şi după numai câteva luni a revenit la job, de frică să nu-şi piardă postul. Dar nu face altceva toată ziua decât să se laude cu copiii ei, cu viaţa ei, să vorbească la telefon cu maică-sa, care stă cu copiii acasă, să verifice dacă ăla mic a mâncat, a râgâit, a defecat etc. Sunt sătulă de ea şi de rahaturile ei până peste cap, pentru că are biroul lângă mine şi toată ziua numai asta aud. N-ar discuta şi ea despre o carte, un film, un concert, orice altceva din viaţa care nu înseamnă numai scutece şi piure de morcovi.
Aşa că într-o zi când a venit la serviciu, evident mai târziu din cauză de copil, şi-a găsit rama cu fotografia de familie fericită, pe care o ţine cu mândrie pe birou, spartă. Nimeni nu ştia ce s-a întâmplat, doar eu, dar nu m-am dat de gol. Da, i-am spart-o, şi i-aş sparge şi ei nasul într-o zi, atâta o urăsc de tare.
Mă gândesc câteodată că aş fi în stare să-i fac ceva şi mai rău, pentru că mă aduce în stare de isterie cu comportamentul ei zilnic. Ba când încearcă să-mi explice că trebuie să fac şi eu un copil, chiar dacă nu sunt măritată şi nu am pe nimeni în viaţa mea, pentru că vai, ce binecuvântare e un copil, îmi vine efectiv s-o strâng de gât. Aşa că de vreo două luni merg la un psiholog. Pentru că îmi dau seama că ceea ce trăiesc este periculos, că ura asta mă va otrăvi încet şi singur, dacă nu cumva a făcut-o deja, însă mi-e teamă să nu ajung să fac ceva mai grav. Psihologul mă încurajează să-i spun colegei mele să nu se mai afişeze atâta cu fericirea ei conjugală maternă, că mă deranjează. Dar efectiv nu pot să fac asta, pentru că n-ar înţelege cum cineva ar putea să nu agreeze efuziunile ei materne?
Nu sunt încă gata să-i spun asta, dar pe bune, oamenii ar trebui să ştie că fericirea lor nu este deloc molipsitoare, dimpotrivă, este de natură să frustreze şi să atragă ura asupra lor. Femeile astea cu copii nu pricep că nu toată lumea le împărtăşeşte sentimentele şi că la un moment dat e posibil ca şi bărbaţii lor să se sature şi să se ducă în lume cu altele? Viaţa ar trebui să fie altfel, dar în realitate e doar o înşiruire de ironii şi ghinioane. Cu mici momente de fericire pe care oamenii le exagerează de parcă ar fi veşnice.
© Copyright:
Poveste adevărată: "Urăsc oamenii care-şi afişează fericirea pe Facebook"
Ştiu că nu e nici productiv, nici sănătos pentru psihicul meu să urăsc, dar nu mă pot abţine, nu-mi pot reprima sentimentele faţă de oamenii care-şi afişează peste tot aşa zisa fericire.
Comentarii (13)
Asadara, din punctul de vedere al acestei EVA.RO pe facebook ar trebui sa se posteze drame, tragedii, povesti lacrimogene, ca la stiri. Ceea ce uita EVA este faptul ca acest facebook este un site de socializare: NU este CV, unde se atarna n! titluri, locuri de muca, diplome; NU este PSIHOTERAPIE, unde sa-ti versi toate psihozele, problemele vietii cotidiene, obsesiile, etc; NU este stare civila spre a te casatori, nici biserica spre a te ruga...Repet, facebook este doar un site de socializare, unde oamenii vor sa se intalneasca deoarece poate locuiesc in tari diferite, orase diferite, poate nu s-au vazut de timp lung, poate vor sa impartaseasca cu prietenii momentele fericite din viata lor sau poate doar vor sa gaseasca oameni care impartasesc aceleasi hobbyuri (un exemplu). Ce sens ar avea sa incepem toti a boci pe facebook ca nu putem face copii, ca ne-a inselat iubitul, ca suntem saraci, ca suntem mintali, ca suntem deprimati? Fericirea ca si nefericirea NU sunt molipsitoare si, sincer, cui ce-i pasa de nefericirile altuia cand le are pe ale lui? Citesc insa ca duduia asta e constienta ca e dusa cu pluta pe Bistrita rau de tot. Cum e posibil sa urasti o mama doar pentru ca e mama? Nu pricep...Evident, cel mai important lucru in viata unei mame este COPILUL ei. Ma rog, poate unele mame enerveaza pentru ca-s prea mame :), insa copilul ce vina are ca barza l-a dus la ea si nu la alta? Urand o mama, ii urasti si copilul, in consecinta. Cine are inima atat de heagra incat sa sparga tabloul de familie al colegei de munca? Cine are puterea sa-i spuna unei mame: "hei, ma calci pe nervi ca ai un plod si eu nu, te urasc"?...Nu la psiholog, la psihatru este locul unei astfel de femei... Asadara, draga EVA:RO, nu urâ oamenii, nici pe cei care sunt fericiti nici pe cei amarati, nu urâ in general. Un sfat, gratuit: nu-ti fa cont pe o retea de socializare sau, daca zici ca muncesti cu "nu stiu ce clienti", nu le spiona conturile pe facebook... Stai cu cin' te face fericita....:)...Nu prea cred eu ca ai 30 de ani! La varsta asta NIMENI nu este atat de negru in cerul gurii...
1. tatal si bunicul meu le-au parasit pe mama si bunica mea pentru alte femei mai "cinstite"; 2. fostii mei colegi si el se afiseaza pe facebook tot timpul cu fericirea lor deplina si banii pe care ii au; 3. nu se mai uita nici un baiat la mine din vina lor, a minciunilor, mizeriilor si mitocaniilor; ma urau ca nu eram curva si invatam bine; 4. n-am fost lasata nici sa termin literele in pace prin telefoane anonime si hartuieli din partea lor "binevoitorii"; 5. cand am avut nevoie de ajutor au fugit de mine ca iepurii, cand tatal lui a murit (dupa ce am renuntat la medicina, de bine mult ce a facut) s-au strans toti cu bani si mi-au cerut inclusiv mie atunci. I-am dat de gura mamei, dar pe mine nu m-au chemat nici la inmormantare macar. (N-am fost colega cu ei, nu-I asa - 4 ani de zile) 6. De mica n-am avut prieteni si m-au urat toti. Am avut si eu vise, dar de fiecare data am fost tarata in noroi si umilita de toti. Nu sunt buna decat de aruncat la gunoi dupa ce am fost folosita. Crede-ma stiu sentimentul. As vrea mai mult de la viata dar nu mai am puterea si energia necesare. Am 80 de ani mental la 26 de ani. Crede-ma stiu ce e neputinta si mila de sine. Mail pt comentarii: anyaanderson10@gmail.com
Eu am 26 de ani si simt ca viata mea e terminata.... Sunt o persoana care pe langa tradare a suferit mitocanie, marlanie si dispret pe fata si pot spune ca am ajuns sa-mi urasc si parintii pentru ca m-au nascut. Am iubit invatatura si singurul prieten pe care l-am avut provenea dintr-o familie bogata. Ne cunosteam de mici, am fost la aceeasi scoala, acelasi liceu si am aflat prea tarziu in clasa a XII-a ca eram doar a doua roata la caruta dupa ce si-a batut joc de mine cu o tiganca nenorocita si mi-au ras in fata amandoi in timp ce eu abia imi stapaneam plansul (era colega de clasa cu mine) ca sa fiu o doamna. El dorea nevasta medic,iar eu ma pregatisem pentru facultatea asta cu sufletul curat, dornic de a ajuta oameni (si ea la fel, nu!!!!). Mi-au distrus impreuna munca de o viata. A incercat sa ma determine sa ma culc cu tatal lui sa-mi plateasca "DATORIA DE SUFLET" Am fost un an la medicina dupa ce ne-am despartit bineinteles,unde a pus niste oameni josnici sa incerce sa ma violeze si era cat pe ce (eu fiind virgina... si din familie saraca). Am renuntat.... Am terminat in depresie cronica literele, nu am loc de munca, ai mei nu au pile si relatii, Iar el e fericit cu o prostituata medicala (alta), ea si-a luat un tigan nasol plin de bani, si rad pe la spate de mine ca nu am nimic. Toti fostii colegi pe care I-am ajutat fiind cea mai buna din clasa ma ocolesc fiindca nu mai au ce jefui dupa mine. Sunt bolnava de boala supararii (hipotiroida cronica), iar asta mi-a afectat inteligenta uimitoare pe care o aveam inainte si sunt o obosita in grija parintilor. Contacteaza-ma si spune-mi daca nu e de plans.
Din pacate tu ti-ai format o falsa impresie ca femeile casatorite si cu copii sunt fericite si numai in asta consta fericirea pe lume. Chiar daca vezi pe facebook femei zambitoare cu copii asta nu inseamna ca sunt si fericite. In spatele zambetului lor se ascund multe lacrimi, nopti nedormite, frustrari si compromisuri. Chiar daca ai trecut print tragedii care te-au marcat, incearca sa vezi si partea buna a lucrurilor care ti se intampla: faptul ca esti singura asta inseamna ca poti sa faci ce vrei cand vrei si cu cine vrei, totul e sa vrei! O femeie cu copii mici nu poate sa faca ce vrea, nu mai are timp pt ea. Tu poti sa te duci oriunde acolo unde femeile cu copii mici nici nu mai visaza sa ajunga. Trebuie doar sa reinveti sa te simti bine cu tine, sa-ti reinventezi stilul de viata si sa ai convingerea ca fericirea ta nu sta intr-un barbat si/sau o familie, ci in tine insati! 1. Fa-ti prietene fara copii si iesi in lume: excursii, spectacole, baruri, discoteci si apoi lauda-te si tu colegei pe unde ai fost tu. 2. Daca iti doresti atat de mult copii dar nu poti sa ai inca propria familie, poti sa-ti iei un pui de caine sau pisica si o sa vezi ca o sa trebuiasca sa ingrijesti animalutele ca pe copii mici, urmareste-le comportamentul, fa-le poze si posteaza-le pe facebook si povesteste-i colegei toate nazbatiile animalelor tale cu lux de amanunte. 3. Daca nu poti sa-ti faci prietene sa iesi in oras si nu poti sa ingrijesti un caine, atunci cand colega incepe sa povestesca lucruri care nu-ti fac placere prefa-te ocupata cu probleme de serviciu sau pune-ti niste casti sa asculti muzica, stiri sau orice altceva. Nu ai obligatia sa asculti in timpul serviciului confesiunile colegilor de birou care nu te privesc. 4. Si mai presus de toate invata sa iubesti, nu sa urasti si incepe acest lucru chiar acum si chiar cu tine: iubeste-te asa cum esti, accepta lucrurile asa cum sunt si o sa fi fericita indiferent cine e langa tine!
Draga mea, trebuie sa ai curaj sa o iei de la capat, sa risti, sa experimentezi, sa acorzi o sansa iubirii si sa iti cauti echilibrul intern. Puterea sta in tine, trebuie sa ai incredere in tine ca vei reusi sa te redresezi, sa uiti tot ce ti-a facut fostul, sa ierti tot si sa traiesti in sfarsit o noua poveste de dragoste, incununata cu fericire si prunci. Succes si tot ce e mai frumos sa ti se intample, Magy
Ii dau drepate lui Ema, pentru ca e unul din putinii oameni care au citit aceasta poveste si a inteles perfect ce simte aceasta femee. Noi oamenii avem tendinta de a da sfaturi si a face concluzii indata, trecind aceasta istorie, prin propria persoana (gindindune indata: "eu daca as fi in locul lui" sau "dar uite eu..." etc). Mai putini din noi, reusesc sa nu se gindeasca la persoana proprie cind cineva incearca sa i se deschida, fara sa isi aminteasca indata de cazuri sau experientele prin care a trecut el insasi, facind comparatie. Oare omul respectiv, cind face un asa mare efort de a se confesa noua, are nevoie de asta?! Sau pursisimplu sa fie ascultat si daca e posibil inteles. Insa a fi empatic, nu e ceva usor. Si apropo, de femeile care au copii, familie si arata ca sint fericite (este un alt subiect foarte larg), clar ca nu sintem noi vinovate, dar adesea intradevar unele axagereaza cu chestiile lor personale de acasa, care nu intereseaza pe multa lume, ba din contra, mult mai putin decit credem noi. Iar femeia asta intradevar sufere, pentru ca chiar daca spune ea ca uraste pe toti cei ce sint fericiti in felul care descrie ea anume, in sinea ei, ea isi doreste enorm ca sa aiba si ea ce au anume aceste persoane. Insa dorinta ei mare, se loveste de fiecare data cu "marea dezamagire a vietii sale' (care ar putea sa aiba porniri chiar si din copilarie), punind-o in contradictie cu ea isasi. Astfel devenind nervoasa, geloasa si chiar cum spune ea, urind defapt ceia ce iubeste. Aceasta dezamagire, o face sa creada ca a fi fericita asa cum isi doreste si ea, este imposibil, iar cei din jur care arata asta, sint in mare masura falsi. Faptul ca merge la psiholog, este un pas foarte important si sper ca o sa revina la normal. Iar intr-o zi,sa poata sa isi permita sa fie si ea fericita. Si inca ceva, persoanele care cred ca au mai trecut prin asa experiente si dau lectii deja la altii, ginditiva mai intii, ca noi toti sintem diferiti, avem volari diferite, credinte, principii de viata, am crescut in medii diferite si ni s-a intimplat acel caz totusi nu chiar in acelasi context exact. Ce pare pentru cineva usor, pentru altcineva poate fi problema veietii si invers.
Nu trebuie sa o judecati pentru ce simte. Nu simte ura pentru ca asa vrea ea, nu e superioritate ce simte ea. Pur si simplu dezamagirea a fost atat de mare incat a traumatizat-o si o face ca sa urasca tot ce tine de ce-si dorea si ea candva. E o suferinta prea mare si nu o sa intelegeti decat daca treceti prin asa ceva. Intr-adevar prin ce trece ea este periculos si trebuie sa se trateze. Dar este ca o boala. Poate ii pare rau pentru ceea ce gandeste. Insa nu o poate controla, si nu poate trece peste fara ajutor. Tot mai multe femei si chiar si barbati sufera de depresie si peste cativa ani depresia va fi pe primul loc inaintea bolilor cardiovasculare. Ce este important este ca a facut deja un prim pas spre vindecare si merge la psiholog, ceea ce este de apreciat. Multe persoane depresive nu constientizeaza prin ce trec sau unele nu au curajul sa apeleze la ajutorul unui specialist. Imi pare foarte rau pentru persoanele care trec prin asa ceva. Este un chin, o suferinta prea mare care poate duce si la sinucidere in cazurile grave care nu au fost salvate la timp de aceasta boala:(.
Cred k in loc sa-ti canalizezi energiile pe ceea ce urasti , ar trebui sa le canalizezi pe ceea ce te face fericita. Fericirea are multe fatete, nu doar barbat si copil(i). Atunci cand o sa inveti sa ignori ce te deranjeaza, cand vei invatata sa te iubesti si sa te respecti , atunci vei primi ceea ce cauti
sincer, nu ma mira ca ai ajuns sa ii urasti. Pur si simplu oamenii din ziua de azi nu mai stiu sa fie discreti, afiseaza pe toate gardurile poze cu familia sau cu ei facand nu stiu ce, isi afiseaza toata viata pe facebook. Iar unii chiar sunt obsedati de copiii lor, de parca viata lor are sens doar cu copilul ala in ea (pana sa il aiba traiau degeaba?) Doar ca ura iti dauneaza tie personal... Totusi nu uita ca de obicei oamenii care expun pe toate gardurile asa zisa lor fericire nu fac asta de fericiti ce sunt, ci de obicei pentru ca nu sunt chiar asa fericiti cum pretind ei... :)) Cred ca cine este cu adevarat fericit nu simte nevoia sa inunde tot ce exista cu poze cu el sau alte detalii ale vietii sale. Think of that :p
Nu e vina noastra, a celor care avem familie si copii ca suntem fericite. E alegerea noastra sa ne simtim asa si sa trecem cu un zambet peste mizerii. Tu alegi sa te simti nefericita si pari sa te simti bine in starea asta, pari sa te simti superioara. Am fost si eu parasita de logodnicul meu cu cateva luni inainte de nunta dupa aproape 8 ani de relatie. Un an am zacut si dupa aceea AM DECIS in mod constient ca vreau sa-mi traiesc viata si ca nu-i voi da dreptul sau satsfactia sa ma distruga. Am un sot minunat si doi copii cu care, ai ghicit, ma mandresc inclusiv pe facebook. Nu-i bag pe gatul nimanui. Pot iscuta si despre ei daca sunt intrebata, dar si despre carti, concerte, filme. Eu am ales sa inchid un capitol urat si sa merg mai departe. Tu ai ales sa ma urasti pe mine si pe altele ca mine pentru ca am reusit sa facem asta. Pacat... Pacat pentru tine.
cred ca in sfarsit spune cineva cu sinceritate ceea ce simte! felicitari pt. curaj!
nu ar trebuii sa mai fii asa dumanoasa..este un proverb razbunarea arma prostului..ce vina au cei din jurul tau pentru nefericirea ta?
Ideea e luata de pe forum, abia ce s-a dezbatut problema de curand. Incercati sa copiati de pe topicuri mai vechi, ca va faceti de ras :)))
Posteaza comentariu