Poveste adevărată: "Sufăr după amantul pierdut, deşi am un soţ minunat"

Căsnicia mea s-a născut odată cu fiul meu David, care a apărut exact când credeam că lumea mă aşteaptă s-o cuceresc. Aveam din când în când relaţii sexuale cu Marian, dar numai pentru că în acel moment al vieţii mele nu aveam ceva mai bun. Eram anul doi la Arte plastice şi respiram artă prin fiecare fibră. Mă imaginam o pictoriţă de succes, cu expoziţii în toată lumea şi cu iubiţi în fiecare oraş mare care are gelerie de artă.

În loc de asta un prezervativ rupt a făcut să devin mamă la nici 21 de ani şi să trebuiască să mă mărit cu Marian, chiar dacă el era un oarecare tehnician dentar în cabinetul stomatologului meu. E un om de treabă, de casă, cum se spune, un tată bun şi la început era chiar şi un amant pasional. Acum, după şapte ani de căsnicie, nimic nu mai e pasional în patul nostru. Poate doar visele mele.

Am terminat facultatea, însă nu am avut nicio expoziţie şi nici nu am devenit celebră. De altfel pictura este pentru mine acum doar un hobby, pentru că a trebuit să accept un job oarecare cu care să facem faţă cheltuielilor familiei. Picturile mele stau undeva pe balcon, între lada cu scule a lui Marian şi borcanul cu murături.

În urmă cu doi ani a apărut, însă, EL. Acel bărbat pe care-l visam, căutam şi aşteptam. Un artist, un intelectual pur sânge, un cuceritor, un şarmant care jonglează femeile pe degete şi nu rămâne cu niciuna. Bărbatul ideal! M-am îndrăgostit nebuneşte, cum nu credeam că o să pot s-o fac vreodată. După cinci ani de sastisire într-o căsnicie banală, cu o viaţă banală, în care nimic nu mă motiva, întâlnirea cu F. mi-a reaprins lumina din ochi şi jarul din călcâie.

Mi-am dat seama că sufeream după artă şi literatură ca însetatul în deşert. Cu F. aveam discuţii literare, schimburi de idei artistice, ne simţeam reciproc, ne completam, ne aflam întotdeauna pe acelaşi palier, unde Marian nu a aspirat niciodată să ajungă măcar. Ştiu că poate suna a snobism, dar nu este. E vorba de un soi de comunicare abstractă pe care o ai cu unii oameni cu care împărtăşeşti aceleaşi cunoştinţe şi valori, şi care e imposibil de atins cu cineva care nu are aceeaşi instrucţie, educaţie ca şi tine.

Timp de un an m-am simţit împlinită pe toate planurile alături de F. Clipele noastre împreună erau stropi de miere într-o ceaşcă cu ceai hepatic. Nu ne vedeam în fiecare zi, şi trebuia să fac adevărate inginerii ca să pot ascunde această relaţie care îmi umplea viaţa de bucurie, dar care mi-ar fi putut periclita şi acea brumă de familie care mă ţinea în masa amorfă de oameni oarecare. Cu toate neîmplinirile ei, familia înseamnă, mai presus de orice, băieţelul meu, pe care îl iubesc şi pentru care refuz să cred că mi-am sacrificat toată viaţa inutil.

Problema în tabloul ăsta aparent perfect – atâta vreme cât fericirea cu F. putea fi ascunsă de familie – nu a venit de la mine, ci de la el. F. are aproape 50 de ani şi are o relaţie ciudată, de mai bine de 20 de ani, cu o femeie care probabil îl va aştepta veşnic. Nu sunt căsătoriţi, dar legătura dintre ei este mai puternică decât orice act de căsătorie. F. o păstrează ca pe o constantă în viaţa lui, indiferent cu cine ajunge să împartă patul vremelnic sau ce ajunge să simtă pentru vreo altă femeie.

Ştiam de existenţa ei, aşa cum ştiam şi de numeroasele lui aventuri dinainte de mine. Însă pe măsură ce relaţia noastră devenea mai intensă, şi el îmi cerea exclusivitate – să fiu numai a lui, să nu mai am intimităţi cu Marian – am devenit şi eu mai posesivă.

Şi pe măsură ce eu deveneam posesivă, el trecea mai departe. La alte cuceriri.

Relaţia noastră s-a finalizat în urmă cu câteva luni, pentru că eu i-am pus capăt. Nu mai suportam transformarea lui din bărbatul pasional şi şarmant în amantul grăbit, interesat numai de o tăvăleală rapidă. Dispăruse complet, parcă, relaţia noastră artistică, intelectuală, nu mai eram pentru el decât încă o... pe care o mai avea din când în când.

Mi-a fost extraordinar de greu să renunţ şi să-i spun să nu mă mai caute. Sufăr şi acum de dorul lui şi lupt cu mine însămi ca să nu-l caut eu. Viaţa mea mi se pare şi mai anostă decât era înainte de F. şi sunt într-o depresie fără fund de câteva luni. Simt nevoia să descarc tot ce am acumulat în ăştia doi ani de duplicitate, fericire şi disperare, să povestesc, să plâng şi să mă destăinui cuva, dar nu am cu cine să vorbesc despre asta, pentru că nimeni nu ştie - şi nici n-ar trebui – că am avut un amant.

Şi mai trist mi se pare că atitudinea recentă a lui Marian faţă de mine este una extraordinară, de tandreţe şi iubire, pe care o simt mai mult decât oricând înainte, deşi nu o merit. Şi din păcate nici nu o împărtăşesc. Încă îl iubesc pe F. chiar dacă pentru el nu am fost decât încă o amantă oarecare.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.