Poveste adevărată: "Soțul meu e dependent de jocuri pe calculator și nu am soluţii"

Din start trebuie să admit că și eu i-am tolerat multe. Are un job foarte solicitant, care îl obligă de multe ori să mai lucreze și de acasă și să-și verifice permanent emailul. Dar în ultimul an a ajuns să facă asta de parcă lumea întreagă ar depinde de el și dacă nu este permanent conectat la Internet se va petrece un cataclism mondial.

Această nevoie de a fi mereu în contact cu serviciul a creat de fapt și această dependență, și pentru că eu mereu l-am scutit de o grămadă de treburi casnice sau de familie acest obicei s-a agravat. Avem un copil de trei ani, iar eu am stat acasă cu copilul doi ani. De un an lucrez din nou, iar viața noastră s-a schimbat radical. Când stăteam acasă probabil nu simțeam atât de acut faptul că el acordă o importanță așa de mare computerului, dar de când lucrez și eu văd cum ne depărtăm tot mai mult unul de altul și a ajuns să mă deranjeze foarte mult faptul că el este tot timpul cu ochii într-un ecran: de telefon, de tabeltă, de laptop, computer.

Dacă nu-și verifică emailurile, nu vorbește la telefon sau nu trimite/primește sms-uri, se joacă. Văd cum zi de zi găsește parcă noi pretexte ca să stea mai lipit de device-urile alea, în loc să socializeze cu noi. Copilul e toată ziua cu bona, iar seara eu nu mă mai satur să-l drăgălesc. Pe când el parcă o face cu forța, și chiar și atunci când îi aduc cumva împreună, încearcă să se joacă un pic cu el, apoi cu o mână și un ochi e pe telefon. O dată a încercat să-i arate și băiatului un joc pe tabletă și pentru că am sărit ca arsă să nu-l contamineze și pe el am avut o ditamai cearta pe tema asta. El a pretextat că ăsta e viitorul, iar eu am răbufnit și i-am spus că mă deranjează să fie mereu absent chiar și când e cu noi la masă sau cu mine în pat, din cauza acestui „viitor”.

După acea discuție nu s-a schimbat nimic. Poate că nu a fost nici purtată pe tonul corespunzător ca să aibă un efect, dar mie mi-e din ce în ce mai clar că soțul meu este dependent și că are nevoie de tratament de specialitate. Însă nu am cum să-i spun asta, atâta vreme cât el nu vede nimic în neregulă. Chiar și când mai ieșim în oraș cu prieteni – din ce în ce mai rar – el tot cu ochii pe telefon stă. Am ajuns să urăsc telefonul ăla numai când îl văd.

Știu că e necesar când ai un serviciu solicitant să fii permanent conectat , ca să fii competitiv. Apreciez și banii care vin în casă pe această cale. Dar simt tot mai acut faptul că prețul acestor bani este mult prea mare. Familia are nevoie de mai mult decât bani, iar dacă el ne tratează așa acum, când copilul este mic și noi încă ne putem bucura de viață, mă întreb ce formă va avea viața noastră peste zece-douăzeci de ani?

El pare de pe acum total dezinteresat de noi, și mult mai interesant să spargă niște bomboane pe un ecran sau să plimbe niște bile de colo colo. Sunt jocuri tâmpițele, pentru oameni stresați, și asta mi-a și spus, că face asta ca să se destreseze de la muncă. Dar cum se destresau oamenii înainte să apară computerele? Destresarea asta a lui se petrece cu prețul stresării și a alienării de noi, pentru că în ritmul ăsta nici copilul nu-l va cunoaște prea bine, și nici eu nu cred că o să mai rabd mult.

Aș avea nevoie de un sfat, poate că se confruntă și alții cu problema asta, că văd că e la modă acum să ai numai o viață virtuală. Oare cum aș putea să-l conving să mai lase naibii computerul și telefonul când e acasă? Cum să-l fac în primul rând să admită că are o problemă și să încerce s-o remedieze?

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului.

Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.