Poveste adevărată: "Primul iubit m-a părăsit pentru una mai urâtă şi mai săracă"

Când aveam 24 de ani şi abia terminasem facultatea l-am cunoscut pe Ionuţ, care era încă student atunci. Mai mic decât mine cu trei ani, dar asta nu a contat pentru mine. Îmi plăcea şi părea că şi el mă place pe mine. A fost primul meu iubit în adevăratul sens al cuvântului, pentru că până atunci mă dedicasem mai mult şcolii şi nu avusesem timp de băieţi. Iar el a ştiu să se apropie de mine şi să mă cucerească.  Am avut o relaţie de un an jumate, aproape doi, timp în care eu mi-am făcut masterul iar el a terminat facultatea şi s-a angajat. Apoi ceva a început să nu mai meargă, fără ca eu să înţeleg exact ce. Brusc Ionuţ părea că nu mai are deloc timp de mine şi chiar să fie deranjat de diferenţa de vârstă dintre noi, deşi niciodată până atunci nu mai fusese vorba despre asta.

Au început discuţiile în care eu eram cea care încerca să-l convingă să rămânem împreună: spunea că eu deja aveam o vârstă la care femeile se gândesc la familie şi copii, şi că el nu e pregătit pentru asta, că el vrea să se distreze prin cluburi şi mie nu-mi place să merg cu gaşca lui – lucru care nu era adevărat, gaşca lui mă aprobase demult, doar că într-adevăr eu nu sunt o pasionată de cluburi - şi tot aşa.

Până la urmă el a propus să luăm o pauză, lucru pe care l-am acceptat din două motive: credeam că va vedea că-i lipsesc, şi că orice relaţie are nevoie de un respiro ca să se sedimenteze. În plus apăruse oportunitatea pentru mine de a pleca cu o bursă în străinătate, aşa că era chiar pauza de care aveam nevoie. Şase luni.

Cât am fost plecată, însă, Ionuţ deja şi-a găsit pe altcineva. Pe mine nu mă căuta, nu-mi scria, nu mă suna, în schimb pe Internet se afişa în fotografii şi flirta pe faţă cu diverse alte fete. Când m-am întors de la bursă Ionuţ deja era logodit şi în toamna următoare s-a căsătorit cu ea. O fată simplă, nici mai frumoasă decât mine – dimpotrivă – nici mai deşteaptă sau avută, doar mai mică decât el cu trei ani. Părinţii ei sunt modeşti, de la ţară, ea nu a făcut o facultate, şi abia părinţii lui i-au găsit un loc de muncă, după ce s-au căsătorit.

M-am întrebat multă vreme de ce a făcut asta, pentru că el a refuzat să îmi dea vreo explicaţie. Au trecut cinci ani de atunci, el are deja un copil şi al doilea e pe drum. Soţia lui nu ştie să facă decât copii.
Eu m-am căsătorit acum doi ani cu un coleg de master şi nu avem deocamdată copii. Îmi iubesc soţul, nu m-am căsătorit ca să mă răzbun sau din alte considerente, dar vă spun sincer că nu reuşesc să mi-l scot din minte pe Ionuţ şi mai ales mă macină şi după atâţia ani întrebarea asta: de ce ea şi nu eu? Eram net superioară. De ce nu a putut să mă iubească pe mine şi a preferat-o pe ea, care nu-i oferă nimic?
Ionuţ nu a evoluat deloc de atunci. Chiar dacă a terminat facultatea nu îşi practică meseria, deşi ar fi avut o carieră promiţătoare, ci preferă să facă bani din alte job-uri, aparent mai bănoase pe moment. Ca să-şi întreţină familia. Nu mai iese cu gaşca în cluburi, nu mai vrea să-şi trăiască viaţa cum îmi spunea mie că intenţionează. Deşi nu are nici 30 de ani s-a plafonat ca un o bătrân înainte de vreme.

Ceea ce m-a dat peste cap acum a fost că l-am întâlnit întâmplător şi parcă mi s-a răsucit cuţitul în rana pe care o credeam vindecată. M-am trezit după atâţia ani că încă mă mai roade curiozitatea şi frustrarea aproape ca atunci când m-a părăsit: de ce ea şi nu eu? Nu mă înţelegeţi greşit, nu am de gând să-mi las bărbatul ca să reiau legătura cu Ionuţ, dar psihic pur şi simplu nu pot să depăşesc acest abandon din viaţa mea: primul bărbat, primul iubit, care a preferat în locul meu una inferioară mie. De ce?