Poveste adevărată: "Mereu domnişoară de onoare, niciodată mireasă. Singură la 30 de ani"

Ştiu că sună deja a clişeu, dar faptul că sunt multe femei în lume singure, ca şi mine, nu mă consolează deloc. Mai ales că ele nu sunt în jurul meu. Dacă aş fi trăit într-un anturaj în care singurătatea să fie un mod de viaţă ales şi cultivat, de celibatare amuzante care se distrează mai bine singure decât în cuplu, poate n-aş fi întrebat ce e în neregulă cu mine.

Dar când provii dintr-o familie plină de „celule de bază ale societăţii” fericite până la adânci bătrâneţi, când toţi verişorii tăi sunt căsătoriţi sau te-au chemat deja la nunta de la anul, când toate prietenele tale sunt ori proaspăt măritate, ori mămici şi soţii devotate, când trăieşti, deci, în acest microcosmos binar şi tu te învârţi singură ca un electron dezorientat prin viaţă. Ceva sigur e în neregulă cu tine, nu?

M-am întrebat asta prima dată cam de pe la 25 de ani, vârsta la care mama deja mă avea pe mine. Apoi am început să mă întreb anual, pe măsură ce vedeam cum toţi din anturajul meu se cuplau şi se cununau.

Şi să ştiţi că la mine în familie sau în anturaj nu există divorţuri. Că tot citesc despre rata mare de divorţuri, că nu se mai căsătoresc mulţi, în schimb ăia care se căsătoresc divorţează repede. În jurul meu nu e aşa. Sunt căsnicii de durată, care nu dau semne de nevroze. Mă simt ca într-o epidemie care refuză să mă contamineze şi pe mine.

Nu sunt răţuşca cea urâtă, nici proastă nu-s. Nici pretenţii prea mari nu am, deşi sunt şi eu om şi am preferinţe, ca oricare. Şi de-a lungul timpului am avut relaţii cu bărbaţi bine, atrăgători, care mă plăceau, dar niciunul n-a stat lângă mine mai mult de trei ani.

Ştiţi, cât se spune că durează dragostea. Unul singur a fost iubirea cea mare, şi nici cu el n-am reuşit să stau mai mult. Pentru că a emigrat. Iar la distanţă iubirea s-a diluat. Apoi au fost diverse alte motive, nici nu merită înşirate, pentru că sunt comune. Oricine a trecut prin ele.

Cert e că niciunul nu m-a cerut măcar de nevastă, nici n-a rămas cu mine până la adânci bătrâneţi, măcar aşa fără acte. Ba chiar ultimul meu prieten, cu care am fost împreună aproape un an, m-a părăsit la altar, cum s-ar spune. Adică la nunta celei mai bune prietene – care s-a măritat şi ea greu, dar uite că tot a reuşit - şi evident m-a rugat să-i fiu domnişoară de onoare. Oricum am rămas cam singura din anturaj care aş mai putea poza în „domnişoară de onoare”. Eu dacă prin absurd aş găsi unul să mă mărit, n-aş mai avea pe cine să pun să-mi ducă trena...

Ei, şi prietenul cu care eram acum câteva luni, la nunta ei, s-a speriat că prind buchetul probabil, şi m-a anunţat exact pe drumul spre biserică – mă ducea cu maşina – că nu mai vrea să fim împreună şi că profită de faptul că eu sunt la nuntă ca să-şi ia lucrurile de la mine şi să se mute.
Prin urmare acum sunt din nou singură. Împlinesc 30 de ani luna viitoare şi sunt încă o dată în postura de a petrece Revelionul ca a cincea roată la căruţă cu vreunii din prietenii mei cuplaţi.

Aşa că vă întreb şi pe voi, că singură m-am întrebat destul: ce au femeile care reuşesc să se mărite în plus faţă de mine? Curată sunt, ştiu să gătesc, sunt o gospodină rezonabilă, nu sunt grasă, nici ursuză, îmi place să iubesc, sunt făcută să fiu mamă, iubesc copiii, şi totuşi nu reuşesc să atrag un bărbat suficient de mult încât să vrea să întemeieze o familie cu mine. Cum să fac, care e secretul?

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.