Poveste adevărată: "Din cauza unui abuz în copilărie, nu pot să fac sex cu soţul meu"

Aveam zece ani când fratele mamei mi-a făcut lucrul acela oribil, peste care nu am reuşit să trec niciodată. Cu o poftă animalică mi-a distrus copilăria şi viaţa sexuală de om matur. Nimănui nu i-am spus asta, în afară de mama, care pentru a evita un scandal a decis să rupă orice relaţie cu fratele ei, dar să nu-l reclame.

Aşa că a trebuit să-mi trăiesc trauma în secret, „ca să nu ieşim în evidenţă”, pentru că locuiam într-un cartier de „lume bună”. Iar asta m-a marcat. Pe de-o parte nu am putut să am relaţii sexuale cu nimeni până la căsătorie, pe de altă parte nu pot vorbi despre ce mi s-a întâmplat pentru că eu consider că e un secret ce va trebui să moară odată cu mine. Nu sunt convinsă că dacă mama ar fi mers atunci cu mine la poliţie viaţa mea ar fi fost azi diferită.

Problema acum este că deşi sunt căsătorită de mai bine de un an, viaţa noastră sexuală este catastrofală, din cauza acestei probleme. Soţul meu a fost foarte drăguţ şi înţelegător până la căsătorie, dar după aceea, firesc, a dorit să ne apropiem. Au trecut câteva luni până când, nemaiputând să-i rezist, pentru că şi eu îl iubesc, am făcut sex oral. A fost singura concesie pe care trupul meu a putut s-o facă în faţa omului iubit.

Știu că poate să sune incredibil pentru multe femei care consideră că sexul oral e ceva murdar, dar pentru mine mai murdară este zona aceea intimă batjocorită în copilărie, de care mi-e ruşine şi mi-e frică şi s-o privesc sau s-o numesc, decât să-mi iubesc soţul în felul acesta ... altfel. El a acceptat, dar tot nu înţelege de ce facem orice, mai puţin sex normal.

Mi-e frică şi ruşine să-i mărturisesc ce am păţit când aveam zece ani. Mi-e frică să nu îl îndepărtez cu povestea mea, cu secretul ăsta înfiorător. Dar mi-e frică şi să nu ne îndepărtăm din cauza asta, ca nu cumva el să ajungă să prefere altă femeie din cauza acestei incapacităţi a mea de a fi normală cu bărbatul meu.

Știu că ar fi trebuit demult să fac terapie, ca să îmi vindec această rană sufletească, dar după ce au trecut aproape 20 de ani de atunci îmi e apropae imposibil să mă deschid în faţa unui străin şi să povestesc ce mi s-a întâmplat. Nu e ceva pentru care să vrei neapărat să te duci la doctor, ca o rană deschisă. E ceva mocnit care roade din tine zi de zi şi te trezeşti la un moment dat gol pe dinăuntru. Cine şi-ar dezveli goliciunea asta de bună voie în faţa oricui? Darmite în faţa omului pe care-l iubeşte? Sunt din nou blocată în mine, şi tare mi-e teamă că voi pierde tot din cauza asta.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.