Mărturie paranormală: Vocea care-mi conduce viaţa!

Am citit câteva din experienţele paranormale povestite de cititoarele voastre şi m-am gândit să vă împărtăşesc şi păţaniile mele, chiar dacă sunt bărbat şi teoretic n-ar trebui să mă regăsesc în acest cadru, printre voi.

Mă consider un tip norocos. Am o familie frumoasă, o soţie minunată şi împreună creştem cel mai important lucru din viaţa noastră: copilul Robert, care s-a născut în urmă cu trei ani.

Ceea ce vreau să vă povestesc este ceva ce eu trăiesc cam de la 15 ani, deci un fenomen care mă însoţeşte în viaţă de vreo 20 de ani. În general ezit să povestesc despre asta, pentru că cineva a făcut odată mişto de mine, şi, în general, dacă spui că auzi voci eşti luat de nebun. Ei bine, eu aud voci. Nu se întâmplă ca în filme, nu se ceartă mai multe spirite în capul meu şi nu mă transformă în nebun care aleargă disperat pe stradă.

E vorba despre o entitate care pare că e permanent lângă mine şi-mi arată calea.

Vreau să înţelegeţi că nu sunt un tip religios, n-am fost la biserică mai des de nunta mea şi botezul lui Robert, deci cred în general în liberul arbitru. Mi se pare că soarta şi-o face cel mai bine omul, muncind, studiind şi alegând inspirat cele mai bune căi de a reuşi în viaţă.

E, la această inspiraţie mă opresc, pentru că eu consider că tot ce am realizat până acum în viaţă se datorează acelei voci care a fost în conştiinţa mea şi m-a îndrumat în momentele cheie.
Închipuiţi-vă că sunteţi într-o dilemă. Toţi avem parte de aşa ceva în viaţă, nu ştim ce să alegem, gândindu-ne dacă alegerea pe care o facem ne va duce la ceva bun sau dimpotrivă. Şi ştim că de multe ori nu există cale de întoarcere. Nu poţi să dai „undo” ca la computer, când ai greşit şi s-o iei de la capăt, nu?

Cam aşa a fost prima mea experienţă cu vocea. Eram în faţa unei decizii aparent banale. Oscilam între alegerea unui curs de programare IT şi unul de automobilism, de carting de fapt. Mă atrăgeau la fel de mult, şi ambele se desfăşurau la Palatul Copiilor din Bucureşti. Dar părinţii mei nu-şi permiteau să mi le plătească pe amândouă, aşa că trebuia să aleg. La înscriere încă mai oscilam, cu banii în mână, la ce să spun că vreau. La un moment dat am auzit foarte limpede o voce spunându-mi: „mai bine alegi cursul de computere, s-ar putea să te definească. Şofer poate fi oricine, iar raliurile nu sunt de tine”.

Am crezut atunci că îmi face cineva o farsă. M–am uitat spre doamna de la înscrieri, îşi vedea de treaba ei, nu părea că auzise ce am auzit şi eu. Ca şi când ar fi decis altcineva pentru mine, uşurat, m-am înscris la cursul de IT. Asta avea să mă ajute mai târziu, să mă definească, pentru că am devenit programator de computere.

Vocea a fost cu mine şi în momente mai importante. E ca un prieten imaginar care-mi dă cele mai bune sfaturi. Mi-a spus de exemplu la ce facultate să mă înscriu, la ce examen să nu mă duc atunci când nu eram suficient pregătit şi m-a salvat chiar de la moarte, într-un moment dramatic din viaţa mea, când câţiva colegi de-ai mei de facultate au plecat pe munte într-o expediţie şi nu s-au mai întors. Trebuia să mă număr printre ei, dar vocea mi-a spus că va fi mai important pentru mine dacă voi rămâne acasă. N-am înţeles de ce şi credeam că se datora faptului că mama a făcut atunci, în zilele acelea, un accident, a căzut pe gheaţă şi şi-a rupt o mână. A fost bine că eram în Bucureşti şi am putut s-o ajut. Ulterior am aflat şi că pe munte colegii mei fuseseră daţi dispăruţi.

E curios că vocea nu-mi spune explicit ce va urma. Dacă aş fi auzit că se va întâmpla ceva grav cu colegii mei i-aş fi avertizat. Îmi spune doar că e mai bine să fac cutare lucru. De exemplu, ştiu, o să vă gândiţi că aş putea s-o exploatez să-mi spună numerele câştigătoare la loto. Nu. Vocea îmi sugerează, destul de ferm, şi în timp şi-a câştigat credibilitatea. Practic am ajuns să nu pun la îndoială ce-mi spune, pentru că ştiu că dacă o urmez îmi va fi bine.

Când am cunoscut-o pe Daniela, soţia mea, de exemplu, mă aşteptam ca să aud ceva gen „asta e fata cu care te vei însura”. N-a fost aşa. Vocea mi-a spus doar când Daniela a primit o ofertă de job în străinătate că „poate ar fi bine s-o opreşti cumva. N-ai vrea să fie soţia ta?”.
Şi am oprit-o. Cred că niciunuia dintre noi nu ne pare rău de asta. Tot ce mi s-a întâmplat bun în viaţă până acum, trebuie să-i mulţumesc vocii. Acum o fac şi celebră, povestindu-vă vouă. Nu ştiu dacă e un fenomen paranormal, dar cu siguranţă e o binceuvântare pentru mine.