Femeia este mai dedicata propriilor emotii, mai sentimentala decat barbatul, se spune. In orice caz, pe teritoriul dragostei, acest lucru este adevarat. Chiar daca si ea este capabila sa practice dragostea-sport, vibreaza infinit mai bine cand iubeste si este iubita. Consideratia pe care partenerul i-o arata ii garanteaza punerea in valoare, dragostea acestuia ii da un sentiment de siguranta, iar tandretea lui ii dovedeste ca nu este vazuta ca un simplu obiect.
O asemenea ambianta afectiva ii permite sa se abandoneze si sa isi dezbrace si sufletul, si trupul. Tandretea si erotismul merg mama in mana, ba mai mult, tandretea constituie adevaratul pasaport al voluptatii. Nici un artificiu tehnic nu este capabil sa inlocuiasca o relatie afectiva fericita.
Tandretea inseamna tot soiul de mici gesturi, de mici atentii intreprinse pe parcursul intregii zile. Tandrete inseamna sa ramaneti seara, ceva vreme, la taclale, impreuna. Tandrete inseamna sa va spuneti vorbe dulci in timp ce faceti dragoste. "Nimic bun nu se poate intampla in pat intre sot si sotie, daca nimic bun nu s-a intamplat intre ei inainte de culcare", scria Masters. In fond, iubirea este un mod de a exista.
In Occident, cuplul traieste conform mitologiei romantice care pretinde ca iubirea este un sentiment nu doar minunat, dar si permanent si inalterabil, care rezista deziluziilor, uzurii timpului si probelor la care viata o supune. In realitate, relatia de dragoste este ceva viu, asadar in continua miscare, evoluand conform dezvoltarii fiecarui membru al cuplului.
Iata de ce ea trebuie hranita, intretinuta, aparata, pe scurt creata si recreata zilnic, de catre ambii parteneri. Abia in momentul in care veti fi de acord ca orice cuplu este o creatie care apartine in permanenta amandurora, cand veti decide sa ii intelegeti secretele, va fi posibil sa ii asigurati durata.
Magia iubirii
Iata-va indragostiti! Ce stare de gratie, ce iluminare! Dintr-o data, ziua a triumfat asupra intunericului. Cucuveaua a tacut, iar ciocarlia s-a avantat spre inalt. Gradina vi s-a umplut de razele celei dintai dimineti a universului si acum intrati in ea scaldat de noua limpezime. Trandafirii va invaluie cu un parfum atat de puternic, incat va creste inima, va pierdeti capul, iar sufletul, care nu stiati pe unde locuieste, vi se asaza de-a dreptul in inima.
Aha, sufletul chiar exista! Si ce parfum are! Si cat de usor este, cat de usor!... Dar si ce plin, ce vast si cum te umple, cum te inalta, cum te face mai usor decat un fulg si te poarta pe unde vrea...Pentru voi Mozart compune "Concertul pentru flaut si harpa", si amandoi deveniti Mozart, si amandoi deveniti muzica, si amandoi deveniti frumusete, intreaga frumusete a lumii. Mergeti de-i imbratisati pe cei care trec pe strada, strigandu-le: "Simtiti! ... Ascultati! ...Cantati!... Dansati!...". Si adunati toate sufletele pamantului in siajul vostru de miresme, de arpegii si de lumina.
A fi indragostit inseamna reinnoire, daca nu cumva, mai degraba, renastere, si tine de ordinea magicului, a poeticului, a metafizicului. Dar este si o foarte puternica realitate, explozie a elanului vital, multiplicare a propriei fiinte, exasperare a sensibilitatii, proliferare a creativitatii.
Totul este intens, dens, deplin. Va simtiti mai viu decat oricand, mai legat de propria esenta si de esenta intregii lumi, reconciliat cu dumneavoastra insiva si cu insasi existenta. Toate limitele si diferentele au fost anulate. Ati fost rapit de propria persoana si aruncat in celalalt, sunteti chiar celalalt si nu mai vedeti decat prin ochii lui. Iar celalalt a devenit dumneavoastra insiva.
Impartiti totul: visuri, dorinte emotii. Sunteti o singura persoana. Iar aceasta unitate se numeste "noi", fabulos spatiu al lipsei de diferentiere, al devotamentului absolut, al complicitatii totale. Este o operatiune alchimica si, in inima iubirii, dorinta este marele magician.
Contopirea
Faza starii de iubire in care indragostitii sunt plecati in alta dimensiune, constituie un colosal potential. Uneori ei se opresc in incaperea protectiva a lui "noi", scaldati de beatitudine, singuri in univers. Alteori, dand peste margini, se indragostesc de intreaga lume, iradiind fericire pana la generozitate, saritori cu toti cei care le ies in cale. Dragostea este un fapt cu vocatie de universalitate.
Observand puterea nevoii noastre de contopire, este evident ca nu o putem raporta la simpla necesitate de a fi fericiti, ba nici chiar la puseul atat de puternic al dorintei. Este prea viscerala pentru a tine de obisnuit si vine de mult prea departe. Este o chemare zvacninda de a umple un gol arhaic, de a acoperi o lipsa teribil de veche.
Este golul lasat prin desprinderea de mama, prin plecarea ei. Aceasta nevoie de contopire este nostalgia paradisului pierdut, a bratului matern, a deplinatatii celui dintai cuplu, a beatitudinii celei dintai iubiri.
Dar, atentie: pe cat de minunat, pe cat de puternic, stadiul este reversibil. Inca de la inceput aceasta relatie se fondeaza pe un joc al iluziilor. Pentru a-i placea, fiecare se va arata sub chipul care crede ca ii va conveni celuilalt. Mai mult decat a ne placea reciproc, ceea ce ne dorim este sa fim la fel. Ne straduim, prin urmare, sa fim ca persoana iubita, copiindu-i atitudinile, limbajul, incercand sa ne plasam in aceleasi centre de interes, sa stergem tot ceea ce ne diferentiaza, sa ne limitam expresia propriei personalitati, sa renuntam la propriile asteptari si placeri. E prea mult! Iata-ne de acum in plina impostura!
Un alt risc al indragostirii este alienarea alaturi de partener. Sigur ca intr-o asemenea relatie exista un acord tacit, care ofera celuilalt un statut privilegiat. Fiecare accepta, ba mai mult, isi doreste ca partenerul sa aiba acces, ba chiar drept de proprietate fata de celalalt membru al cuplului, sa stie tot ceea ce face, ce gandeste, ce simte.
Fidelitatea se subintelege de la sine, nu este o obligatie impusa si nici rezultatul unei hotarari oficiale. Fiecare ii face cadou celuilalt propria libertate, nu sunt posibile nici teama, nici tradarea. In acest cadru alienarea este contractuala si fericita.
Adesea, contopirea duce la o alta capcana: dependenta. O putem recunoaste sub chipul unei nevoi intense, pentru a nu spune furibunde, de a fi iubit, alternativa fiind moartea. Dependentii isi confunda nevoia cu iubirea, iar cand spun "te iubesc!" inteleg "iubeste-ma!". In realitate, dependentii nu se iubesc si nu au grija de ei insisi, de aceea cer partenerului sa o faca. Aceasta lipsa de dragoste de sine este consecinta incapacitatii parintilor lor de a le da dovezi de dragoste.
Oricare ar fi inconvenientele contopirii, ea ramane o etapa fundamentala, baza constructiei cuplului, radacina viitoarei "coalitii conjugale". Trebuie insa sa stim sa o depasim.
Posteaza comentariu