Povestea adevărată: Leandrul mi-a ucis copilul

Am fost la un pas să devin mamă. Eram fericită, mă simţeam iubită şi împlinită. Urma să ne căsătorim. În numai două săptămâni am pierdut totul: sarcina, posibilitatea de a mai fi mamă vreodată, iluzia iubirii cu care mă amăgeam că trăiam. Sunt o femeie înfrântă.

Stăteam cu Narcis în casa părinţilor lui. La curte, într-o zonă liniştită de la marginea Bucureştiului. Casa doamnei Ileana, cea care ar fi trebuit să-mi devină soacră, era înconjurată de leandri, plantaţi în ghivece mari, pe care în fiecare toamnă ne chinuiam toţi să-i adăpostim prin verande, ca să reziste peste iarnă. Îmi plăceau copăceii ăia cu frunze alungite şi lucioase, şi florile lor parfumate. Nu ştiam atunci că pe cât sunt de frumoase, pe atât de perfidă e otrava lor. La fel cum a fost şi iubirea pe care Narcis şi mama lui mi-au arătat-o câţiva ani.

Eram tineri, eu nu aveam mai mult de 25 de ani, el avea 27, munceam amândoi şi cel puţin eu speram să ne construim împreună o familie frumoasă. Doamna Ileana nu a fost prea încântată de mutarea mea în casa lor, dar m-a accepta zâmbind, pentru că aşa era felul ei de a fi, îţi zâmbea în faţă, dar te bârfea pe la spate.

Narcis, însă, era un bărbat hotărât, nu pleca urechea la prostiile mamei lui, şi de când ne-am cunoscut mi-a zis direct că el vrea să fiu femeia lui.

Când am rămas gravidă pentru mine a fost semnul divin că acea relaţie e binecuvântată de Dumnezeu. Nu-mi puteam dori nimic mai mult. La început Narcis a fost încântat. Am făcut planuri de nuntă şi de botez în acelaşi timp, şi am început să amenajăm camera copilului. Era o cămăruţă mică dar luminoasă, în partea din spate a casei, în care doamna Ileana nu ţinea nimic. Mai întindea rufe acolo, din când în când, iarna.

Sarcina mea a evoluat bine în primele patru luni, doar că tot atâta timp i-a luat doamnei Ileana să-l întoarcă din drum pe Narcis. Uşor – uşor  au început să apară în casă discuţii despre oportunitatea sarcinii, acum, în criză, când toată lumea se teme pentru locul de muncă. Şi despre inutilitatea organizării unei petreceri pentru nuntă şi botez, o cheltuială de care n-avem nevoie momentan.

N-am fost surprinsă când veneau de la doamna Ileana. În doi ani de când stăteam cu ea, învăţasem să discern între ce spune şi ce gândeşte. Dar de la Narcis m-au durut insinuările. A avut câteva tentative de a spune că poate ar fi mai indicat să renunţăm la copilul ăsta, pentru că n-o ducem prea bine cu banii, şi să-l facem mai încolo, când ne redresăm.

Eu sunt genul care atunci când îşi setează mintea pe un parcurs, îl urmăreşte cu abnegaţie. N-am fost de acord să avortez, cu atât mai mult cu cât era primul meu copil, era fructul dragostei, iar dacă toată lumea ar fi aşteptat să aibă o situaţie materială bună, nu ne-am mai fi născut mulţi pe lumea asta, nu?

Narcis n-a mai insistat dacă a văzut că pe mine încep să mă deranjeze discuţiile astea. Aşa că am crezut că totul s-a aşezat. În luna a patra am început să mă simt rău. Brusc, într-o zi, am început să vomit tot. Se învârtea lumea cu mine, pe piele îmi apăruseră nişte iritaţii urâte, şi nu mai aveam putere deloc în corp.

Două săptămâni m-am chinuit, în spasme şi ameţeli.

Am căzut la pat şi am fost la un pas de moarte. În a cincea zi de suferinţă copilaşul meu, care trebuia să fie o fetiţă, mi-a fost scos mort din mine. Eu am agonizat apoi şi din cauza pierderii suferite, şi din cauza otrăvii care fusese mişeleşte turnată în corpul meu.

A dat Dumnezeu şi am trăit, deşi multă vreme după asta nu mi-am mai dorit să fiu vie. Un doctor bătrân, din cartier, care a venit de multe ori în zilele alea la căpătâiul meu, mi-a spus după ce m-am mai înzdrăvenit că am fost otrăvită. Uitându-se la leandri din curte i-a zis şi doamnei Ileana, că "planta asta a făcut mult rău familiei ăsteia". Atunci am privit-o pe doamna Ileana, cum schimbă priviri vinovate cu Narcis şi amândoi au plecat capul în jos. Ăla a fost momentul în care pentru mine lumea s-a sfârşit. Am realizat că Narcis şi mama lui, împreună au decis să ne omoare viitorul. Am început să urlu la Narcis şi să dau cu pumnii în el. Cum a putut face asta? Mi-a zis că mi-a pus doar un pic de frunză de leandru măcinată în suc, ştiind că nu e suficient decât pentru avort, în nici un caz n-ar fi vrut să mă piardă. Se gândea că dacă avortez spontan nu voi da vina pe nimeni, decât pe soartă.

Am plecat din casa aia pustiită. Acum mă chinui s-o iau de la capăt, dar nu mai sunt bună de nimic. Doar o carcasă cu aparenţe de femeie, care nu va mai putea să fie niciodată mamă şi nici nu va mai putea să iubească. Cum aş mai putea avea eu încredere în oameni după asta?

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi. Dacă ai trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi crezi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.