Sunt o mamă singură şi mi-e greu. Dar vă scriu nu ca să mă plâng, ci ca să vă arăt că se poate, şi că deşi copilul meu este diagnosticat cu o boală de care nu se va vindeca niciodată, viaţa poate şi merită să fie trăită chiar şi aşa. N-aş renunţa pentru nimic în lume la copilul meu, chiar aşa „defect” cum e el şi cum l-a văzut chiar tatăl lui.
Citeam recent pe unul din blogurile găzduite de Adevărul că un domn, profesor din câte înţeleg, consideră că a fi copil într-o familie monoparentală este mai rău decât a fi bolnav de leucemie. Probabil omul acela consideră că Rareş nici n-ar fi trebuit să se nască în situaţia în care din cauza autismului cu care a fost diagnosticat a fost părăsit de tată.
Da, nu neg că un copil crescut doar în preajma unui părinte este oarecum dezechilibrat. Eu însămi sunt crescută doar de mama, care a rămas văduvă de foarte tânără. Nu e vorba numai despre lipsurile financiare inerente, ci şi de modelul celuilalt părinte, echilibrul necesar în orice cuplu care se completează. Însă dacă Dumnezeu aşa a vrut, ca tata să moară înainte de vreme, iar eu să aleg un bărbat superficial, care a dat bir cu fugiţii la primul greu, ce să fac, să-mi abandonez şi eu copilul?
Când m-am măritat cu Dan nu aş fi crezut vreodată că o să ajung să trăiesc asta. Ne-am jurat să ne fim alături la bine şi la greu, şi chiar ne-am iubit. Sunt sigură că şi el m-a iubit în ciuda acţiunilor sale ulterioare. Ba după trei ani de căsnicie, când am rămas însărcinată, eu aş fi optat pentru un avort, deoarece sarcina pica cum nu se putea mai nepotrivit. Tocmai câştigasem o bursă în străinătate care m-ar fi ajutat în carieră. Dar Dan a insistat să-l facem mai ales că era primul nostru copil, rodul iubirii noastre, cum să-l aruncăm? Eram destul de tineri atunci, aveam 25 de ani, ar mai fi fost timp de alţi copii, dar am cedat şi am rămas şi cu copilul, şi în ţară.
Nu pot să zic că niciodată nu mi-a părut rău. Mai ales că diagnosticul lui Rareş, pentru cine nu ştie cum este autismul, poate fi teribil de frustrant în multe, prea multe momente. De aceea nici nu-l mai condamn acum pe Dan pentru că a dezertat. L-am iertat. După cinci ani de încercări, de mers prin medici şi speranţe deşarte, deşi a aflat că totul stă în noi, în răbdarea noastră, el n-a mai avut răbdare.
Ce m-a deranjat atunci, acum un an când a plecat, a fost modul laş în care a făcut-o. În locul unei discuţii sincere, pe faţă din care aş fi înţeles şi aş fi acceptat că nu mai poate, el a ales să plece pe furiş şi să dispară din viaţa noastră ca un hoţ. Am fost bolnavă de grijă câteva zile, pentru că am crezut că i s-a întâmplat ceva rău. L-am căutat şi prin spitale, până când un prieten comun mi-a transmis că este bine, dar că pur şi simplu a ales această cale. O singură dată îmi spusese, cumva ruşinat şi atunci de asta, că Rareş e „defect”. A fost o scăpare, după o zi obositoare, şi cred că i-a părut rău înainte de a apuca să termine cuvântul, dar era prea târziu.
Vă imaginaţi cum m-am simţit: femeie de 30 de ani, cu un copil cu autism, cu un job normal, dar insuficient pentru un singur părinte cu un copil cu astfel de nevoi, singură după aproape un deceniu de căsnicie. Da, trebuie să admit că nu mai am încredere în bărbaţi deloc după chestia asta. M-am concentrat pe fiul meu, pe cum să-mi diversific preocupările lucrative ca să pot câştiga şi alţi bani pe lângă job, ca să pot plăti şedinţele de terapie ale copilului, şi m-am pus pe mine pe locul trei, patru... spre infinit. Mă ajută mama, săraca, pentru că doar ea ştie cum e să creşti singură un copil, şi îi oferim împreună lui Rareş toată dragostea noastră, chiar dacă suntem conştiente că uneori nu facem decât să-l cocoloşim ca două cloşti.
Câteodată mă întreb ce aş prefera: să rămână lucrurile aşa cum sunt acum sau să-l văd pe Rareş depăşindu-şi handicapul şi întrebându-mă, lucid, într-o zi, unde e tata şi de ce nu a rămas cu noi? Mi-e frică de momentul acela.
Până atunci, însă, iau viaţa aşa cum vine. Deşi mă doare asta în fiecare seară când mă culc sau când văd cupluri îmbrăţişate pe stradă, trebuie să admit că eu nu mai sunt propriu-zis o femeie. Deşi încă sunt tânără, sincer nu mă mai văd într-un cuplu. Cum aş putea să mai am încredere într-un bărbat după Dan? Care deşi m-a iubit nu a fost capabil să rămână alături de mine.
© Copyright:
Poveste adevărată: "Soţul m-a abandonat pentru că i-am născut un copil defect"
Sunt o mamă singură şi mi-e greu. Dar vă scriu nu ca să mă plâng, ci ca să vă arăt că se poate, şi că deşi copilul meu este diagnosticat cu o boală de care nu se va vindeca niciodată, viaţa poate şi merită să fie trăită chiar şi aşa. N-aş renunţa pentru nimic în lume la copilul meu, chiar aşa „defect” cum e el şi cum l-a văzut chiar tatăl lui.
Comentarii (9)
Saracu' badman.Are probleme de personalitate grave
Te inteleg perfect. Si eu sunt mama singura iar baiatul meu a ost diagnosticat cu tulburare de spectru autist. Trag sperante, cred cu tarie in el, in copilul meu. Sa nu renunti niciodata, nu-ti pierde speranta desi uneori e greu, e foarte greu...
e bine fratica, la 18 ani va culcati cu toti ciobanii, nu aveti niciun venit, iar ratatul cu care te culci nici macar nu vrea sa auda de copil, apoi veniti si va plangeti ca ''sunt mama singura'' ! colegele mele se gandesc la maritis de abia dupa 30 de ani, iar voi la anii aia aveti 3-4 copii! congrats ce sa zic
am 30 ani sunt singura cu doi copiii(8 si 3 ani) si iti pot asigura ca nu exista nimic pe lumea asta ce o femeie sa nu poata. copiii te ridica oricat de jos ai cadea,iti dau forta sa mergi mai departe sinu trebuie sa te simti inferioara fata de nimeni si nimic. cand te simti singura si ca nu mai poti face fata situatiei, priveste in ochii copilului tau si ai sa gasesti toata forta din lume, toata dragostea de pe pamant.
Draga mea, eu pot sa imi imaginez prin ce treci,pe langa faptul ca esti o mama singura, trebuie sa faci fata si situatiei in care se afla puiul tau! Si eu sunt divortata de 4 ani,dupa o casnicie totla nepotrivita care a durat 15 ani!.Am considerat ca decat sa iti cresti copiii intr-un mediu nepotrivit,plin de tensiune sau violenta verbala,mai bine pui capat.Este foarte greu sa fii mama,tata,prieten pentru copiii tai,este obositor si epuizant,insa este mai bine pt ei.Mi-am crescut si aducat fara niciun ajutor fetita de asa maniera incat sa nu se simta niciodata complexata de faptul ca provine dintr-o familie destramata.Din pacate ,indiferent de cat de civilizat se termina o casnicie,copiii sunt niste victime colaterale ale acestui razboi numit divort! Raman marcati pe viata de faptul ca nu au alaturi acel ,,tot".Fetita mea a plans de multe ori de dorul tatalui(care nu se implica mai deloc in viata ei),a plans pt faptul ca vrea o familie normala...Dar consider ca decat sa aiba un tata fizic,dar ,,absent" mai bine lipsa.Doar Dumnezeu ne-a fost alaturi in toate clipele grele-care nu au fost deloc putine- ma ridic mereu si merg mai departe,sunt o luptatoare.Nu vreau decat sa fim sanatoase amandoua si toate se rezolva. Stiu cum este sa nu ai o viata de femeie,sa nu ai alaturi un barbat potrivit,gandindu-te ce faci cu copilul tau...eu nu am pe nimeni care sa ma ajute,sa imi tina si mie copilul macar cateva ore,sa imi ridice poverile grele de pe umeri ca sa mai pot respira...Nu voi regreta niciodata ca am divortat,regret doar ca nu am facut asta mai devreme.Am tras de ideea de casnicie,de familie...Draga mea,iti doresc multa putere pentru toate incercarile prin care vei trece mult timp...Stii...Dumnezeu nu ne incearca fara un scop stiut doar de EL..sigur ne pregateste pentru ceva mult mai bun! Sa te bucuri de puiul tau si sa ai incredere in puterea divina!
draga mea an primul rand te felicit pentru ca esti o adevarata mama,Toate mamele sunt puternice si fericite cheiar daca sunt singure.Fericirea se oglindeste an ochii copiilor nostri si stii ceva ?sotul tau nu te-a meritat niciodata,si probabil daca nu gasea acest motiv gasea altul.e un las,un nimeni si va muri cu acest stigmat.tu sa ai ancredere an tine sa crezi an dumnezeu ca pe lumea asta e loc pentru toti,si totul an viata se plateste.ati doresc tot binele di lume tie si familei tale.cu drag elena
Buna. Am citit articolul si cred ca esti o femeie si jumatate. Barbatii n-o sa poata sa inteleaga niciodata ce inseamana dragostea de mama si, eventual sa o poata da. Esti o femeie puternica si o mama iubitoare si foarte rabdatoare. Ai incredere ca intr-o buna zi, cand baiatul tau te va intreba de tatal sau si va afla adevarul, va sti cine i-a fost parinte cu adevarat. Fii tare si mult noroc si sanatate pentru tine, baiatul tau si mama ta. Sa va iubiti si mai ales, sa nu-ti para rau niciodata, niciodata! Ai respectul meu. Irina
femeile care isi cresc copiii singure ptr ca barbatii le parasesc sau sunt niste brute retardate sunt niste eroine. nu trai cu teama ca te va intreba de tatal lui, spune i adevarul, oricat de dureros va fi la momentul respectiv. oricum, tu vei fi alaturi de rares in cele mai importante momente ale vietii lui, el iti va darui si satisfactii sentimentale pe care lasul de dan nu le va afla niciodata. lasa l acolo unde e pe dan, creste l pe rares cu toata dragostea de care dispui alaturi de mama ta. si nu iti inchide inima in calea iubirii, poate vei intalni un barbat care sa il accepte si pe fiul tau. asta e esential acum ptr tine. ca indiferent ce decizii iei in viata, cand vine vorba de o alta relatie, acel barbat sa ii fie ca un tata lui rares. mult succes si bravo voua mamelor care va cresteti copilasii
Stii si eu am ramas singura cu un copil, ma ajuta ai mei si am doar 23 de ani.Nici 21 de ani nu am avut cand am nascut-o pe Rebecca mea. Eu l-am lasat pe tatal ei din cauza batailor pe care le incasam cand eram gravida. El nici nu a apucat sa o vada, probabil doar din fotografii. Ma gandesc si eu cu teama la momentul cand ea o sa ma intrebe de ce nu are tatic ca si ceilalti copii, dar pana atunci or sa mai treaca 2-3 ani. Nu esti singura, ai noroc cu mama ta pt ca stie cum sa reactioneze fiindca te-a crescut singura. Ai incredere in tine, in mama ta si mai ales in Dumnezeu pt ca nu te va lasa singura. Eu mereu Ii multumesc fiindca am nascut fetitta sanatoasa, la ce batai am primit. Multa sanatate pt piticot, pt tine si pt mama ta
Posteaza comentariu