De fapt nciodată nu am reușit să trec de prima întâlnire pentru că nicio fată nu a vrut să mă vadă a doua oară. Sunt urât. Și de asta se pare că nu poate să treacă niciuna.
În liceu și facultate nici nu am încercat, pentru că vedeam cumva că niciuna dintre colege nu se simte atrasă de mine. Deși mi-am făcut prieteni nu am avut niciodată același gen de experiențe sentimentale sau sexuale ca alți băieți. Ulterior, când am devenit matur și am descoperit și site-urile de datings, am încercat așa. Mi-am făcut profil, fără poză, și am început să caut. Lucrurile mergeau minunat până la proba întâlnirii. De care nu am trecut niciodată.
Teoretic nu sunt un tip respingător. Mă îngrijesc, am grijă nu numai de corp, ci și de spirit, citesc, ascult muzică, am ajuns să am o carieră frumoasă, sunt pe picioarele mele, am ... aproape tot ce-i trebuie unui bărbat, prietenii îmi spun că am chiar umor, totuși nu reușesc să fac o femeie să fie măcar curioasă să mă vadă a doua oară.
Pentru că de atâția ani și după atâtea eșecuri am început și eu să mă întreb ce e cu mine, ce lipsește, ce aș putea să fac, am întrebat evident niște prieteni bărbați. Nu m-au lămurit, sau oricum nu așa cum aș fi vrut. Singurul care a avut curajul să-mi spună ce a zis prietena lui a fost un amic care la beție mi-a spus că „ești urât, frate, nu compensează nimic din ce ai în rest faptul că nu se pot uita cu plăcere la fața ta”.
Atunci a fost prima dată când m-am întrebat dacă e cazul să mă gândesc la o operație estetică. Dar nu e vorba că nu mi-aș permite-o, financiar, ci e vorba de etică. De 35 de ani sunt eu așa cum sunt. Nu sunt diform, e vorba doar de gusturile majorității versus oameni diferiți de normă. Operația estetică nu ar rezolva o chestiune diformă sau de sănătate, ci ar fi un moft generat de disperarea că fața ta nu place majorității. Sau nimănui, în fapt.
Aici m-am oprit și am reflectat. Sunt cu adevărat dispus să apelez la un instrument artificial nenecesar, pentru a obține ceva ce altfel oamenii îmi refuză? În fond va fi ca și când aș purta o mască. Înăuntru tot eu voi fi, dar ca să mă poată descoperi și ceilalți este nevoie să îmi ascund urâțenia, să port o mască...
Asta mă ține deocamdată captiv în această stare. Nu știu dacă sunt dispus să plătesc acest preț etic, al cărui revers este, totuși, singurătatea în care trăiesc deja de atâția ani și e foarte posibil să continui. Voi ce mă sfătuiți? Ce ați face în locul meu?
Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.