Poveste adevărată: ”M-am însurat cu amanta unui bărbat bogat!”

A fost dragoste la prima vedere. Când am văzut-o pe Ioana prima dată am ştiut că EA e. Frumoasă, inteligentă, sexy, o comoară pe care orice bărbat şi-ar dori-o în viaţă. Aveam aceeaşi vârstă, 25 de ani, abia terminasem facultatea şi după un an ne-am căsătorit. Până să spună da, însă, Ioana a pus o condiţie. Pe care am acceptat-o, crezând că în timp voi putea să o schimb. N-am reuşit. Acum, după şase ani, trebuie să aleg: renunţ la noi sau accept între noi şi copilul lor?

Ioana avea o relaţie cu domnul T. dinainte de a mă cunoaşte pe mine. El e cu 25 de ani mai mare ca ea, un tip însurat, cu carieră internaţională, un om foarte bine şi sus pus. Fusese îndrăgostită de el de la 20 de ani, el îi arătase o parte din lume, în doze mici, de o săptămână-două pe an, când îşi petreceau vacanţele împreună. Când ne-am cunoscut noi relaţia lor avea deja vechime şi mergea pe aceste principii netulburată. El îşi vedea 350 de zile pe an de cariera şi de familia lui, Ioana aproape că nu exista pentru el, iar o dată pe an îşi aparţineau cu totul unul altuia.

Când am cerut-o de nevastă pe Ioana ea mi-a spus că vine la pachet cu acest „lest”. Nu putea să renunţe la domnul T. Incredul, am zis că e un mod elegant de a mă refuza. Ea mi-a spus că mă iubeşte, dar ăsta e felul ei. Mai mult nu poate. Puneţi-vă în locul meu: să-ţi spună femeia visurilor tale că te iubeşte, dar o săptămână-două pe an nu va putea să fie a ta. Cum aţi reacţiona?

Eu am acceptat, convins că în timp voi putea s-o fac să renunţe la domnul T. Până la urmă ce avea aşa special tipul ăla? Îl ştiam, apărea pe la TV când şi când, e un bărbat bine şi uşor arogant. Atât. Are bani, dar nici noi nu eram ultimii sărăntoci.

Am făcut nunta, şi în loc de lună de miere ea a trebuit să plece cu el în anualul concediu. Atunci putea el, iar ea nu avea niciun cuvânt de spus. Eu nici atât. A fost primul meu şoc. A trebuit să plec şi eu în acelaşi timp, în altă parte, ca să pot crea familiei noastre falsa senzaţie că suntem plecaţi împreună.

Apoi am început să trăim împreună ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. O iubeam pe Ioana cum nu iubisem niciodată pe nimeni. Era viaţa mea, aerul meu. Acum patru ani ne-am decis să emigrăm. Am încercat s-o fac în felul ăsta să se îndepărteze de domnul T. Dar indiferent unde ne-am fi stabilit, vacanţa anuală cu el venea la fel de implacabilă ca taxele şi moartea. Erau cele mai cumplite perioade din viaţa mea. În afara lor, însă, viaţa noastră era minunată. Dacă aş fi putut face abstracţie de vacanţele lor mi s-ar fi părut probabil că e nefiresc să fii aşa de fericit cum eram noi.

Anul trecut ne-am întors în ţară. Era inutil să lupţi împotriva lor. În plus job-ul meu într-o multinaţională mă aducea înapoi acasă, printr-o promovare pe care şefii o credeau ideală- mă făcuseră şef peste România şi Bulgaria. Nu ştiau că eu fugisem în lume tocmai ca să scap de acest „acasă” alături de domnul T.

Din ultima vacanţă cu el, de acum câteva luni, Ioana s-a întors cu o veste peste care n-am mai reuşit să trec. Este gravidă cu copilul lui. Noi n-am reuşit să concepem, în şase ani, un copil. Pentru că eu sunt steril. Paradoxal, amantul e mai în vârstă ca bărbatul şi mai potent. Viaţa nu e lipsită de o oarecare ironie, şi aş râde şi eu de ea dacă asta nu ar fi de fapt viaţa mea. Văd zi de zi cum creşte în pântecul Ioanei copilul lor şi nu sunt capabil să iau o decizie: să o accept în continuare pe ea, pe domnul T şi pe copilul lor sau să aleg o viaţă de unul singur în care sunt sigur că niciodată nu voi mai găsit o Ioană?