Poveste adevărată: "M-am îndrăgostit de psihologul meu"

Sunt îndrăgostită de un om care nici măcar nu ştie cum sunt în realitate. M-am dus la el pentru că o prietenă mi-a povestit ce bărbat minunat este, iar eu i-am servit lui o poveste ireală pentru a-l convinge că am nevoie de ajutor specializat. În realitate nu am nicio problemă psihică, dar merg la psiholog pentru că m-am îndrăgostit de el. Acum mă aflu în situaţia ingrată de a nu mă putea bucura de el ca bărbat, pentru că îl reţine deontologia profesională să mă iubească.

Prietena mea l-a cunoscut la o petrecere. Ea a avut o scurtă aventură cu el, dar ulterior s-a întâmplat ceva care a făcut-o să renunţe. Nu mi-a spus niciodată ce, nici eu n-am insistat, pentru că nu voiam să vadă că mă interesează. Eu m-am îndrăgostit de el la prima vedere, când l-am văzut în pozele cu ea. Aşa că am inventat o poveste, cum că am fost violată în copilărie şi că nu pot să trec peste trauma asta, ca să mă îndrăgostesc, firesc, de un bărbat. De aceea sunt singură de ani de zile şi nu reuşesc să am încredere şi să mă apropii de un bărbat, deşi doritori ar fi.

Când am mers la el prima dată - o să mă feresc să-i dau numele, pentru că este cunoscut în lumea profesională – m-a întrebat uşor bănuitor cine mi l-a recomandat. I-am spus că am citit un interviu dat de el într-o revistă, şi a rămas aşa. Şedinţele de terapie au fost cam cum mă aşteptam, deşi nu mai fusesem vreodată la psiholog. Dar văzusem multe filme. Eu mă întindeam pe o canapea şi el mă privea în timp ce–mi introspectam gândurile. Îi povesteam, plângeam, el îmi dădea şerveţele. Apoi am ajuns, cu timpul, să nu mai plâng, să discutăm tot felul de teme, din viaţa mea cotidiană, chiar să râdem împreună.

Am uzat de-a lungul celor opt luni de terapie de aproape toate trucurile.

Doar nu m-am aruncat în braţele lui – nu puteam, pentru că mi-aş fi distrus povestea – în rest am folosit poziţii sexy, o garderobă sexy, parfum subtil, machiaj, priviri, gestică.

Să nu vă imaginaţi că aş fi neatractivă, dimpotrivă. Cred că pot avea cam orice bărbat mi-aş dori, dacă-mi pun mintea. Sunt tânără – am 27 de ani, frumoasă, şi îndrăznesc să spun, deloc proastă. Doar că mi-a picat cu tronc un bărbat pe care, momentan, pare că nu-l pot avea. Privind în urmă mă gândesc că am făcut totul la ambiţie. Să văd dacă eu reuşesc mai mult cu acets bărbat decât prietena mea.

Mă doreşte şi el, simt asta în pofida faptului că nu mi-a spus niciodată. Totuşi, din diversele dialoguri pe care le-am avut la terapie mi-am dat seama că l-am adus de multe ori pe marginea ideii de a-mi accepta avansurile. I-am spus într-o zi că am ajuns să devin dependentă de sfaturile lui, de discuţiile cu el, de el. Că nu-mi mai imaginez viaţa fără el. Mi-a spus că e o fază, şi că trebuie s-o depăşesc, că orice pacient se ataşează emoţional de psiholog. Atunci i-am spus, galeş, că aş vrea să nu-i mai fiu pacientă, şi să încercăm un alt gen de relaţie, de vreme ce am căpătat atâta încredere în el. Mi-a replicat că oricum sunt cea mai specială pacientă a lui şi s-a făcut că nu pricepe unde bat.

Acum, după ce mi-am dat seama că îl iubesc şi că e bărbatul pe care mi-aş dori să-l am, aş vrea să merg mai departe, dar sunt în dilemă: să-i spun că totul a fost o diversiune, menită să ne apropie, şi că de fapt nu am nicio nevoie de tratament? Sau să renunţ la serviciile lui, apoi să-i arăt că mă interesează ca bărbat? A nevoie de un sfat din exterior.

Nota redacţiei.

Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.