Poveste adevărată: "M-a înşelat şi l-am iertat!"

Cine spunea că într-o căsnicie e bine să mai închizi şi ochii din când în când, la câte o infidelitate, n-a greşit. La începutul relaţiei mele cu Puiu n-aş fi zis că o să ajung să gândesc asta, darmite s-o şi scriu. Totuşi, viaţa te învaţă să nu spui niciodată niciodată. Am reuşit să trec peste aventura soţului meu cu altă femeie, cu răbdare, şi acum am o căsnicie fericită. Suntem mai uniţi ca niciodată.

Relaţia mea cu Puiu durează de când eram studenţi. Amândoi veniţi în Bucureşti din mici orăşele de provincie, ne-a unit la început stilul de viaţă cu care eram obişnuiţi acasă: mai molcom, cu principii morale şi respect faţă de valori. Nu pot să spun că a fost vreo dragoste la prima vedere sau pasiune arzătoare, ci pur şi simplu ne-am completat foarte bine încă din primele momente, şi viaţa noastră împreună înseamnă în primul rând camaraderie şi apoi dragoste, sex şi altele. De altfel, înainte de a ajunge la aventura lui, trebuie spus că viaţa noastră sexuală era normală, satisfăcătoare pentru amândoi, niciunul nu se plângea de celălalt. Dar lucrurile intraseră într-o rutină inerentă oricărei relaţii. Eram deja împreună de aproape cinci ani când el a făcut o pasiune pentru o colegă de serviciu.

La început vorbea mult despre ea, povestea cele mai mici detalii despre ce spunea ea, ce făcea, ce expresii avea. Tocmai pentru că relaţia noastră se bazeză mult pe comunicare n-am dat importanţă la început. Mi se părea normal să povestim ce ni se întâmpla la serviciu, pentru că asta făceam zi de zi. Totuşi, încet încet, din relatările lui a început să răzbată admiraţia şi chiar obsesia pentru acestă femeie.
 
Apoi a început să asculte obsesiv aceeaşi piesă a lui James Blunt, "good bye my love” şi asta m-a pus pe gânduri. Înainte să-l întreb eu ceva mi-a spus cinstit că e îndrăgostit şi că nu ştie cum să procedeze, că nu vrea să mă înşele, dar că el o doreşte pe Ela cu toată fiinţa lui şi e gata să renunţe la relaţia noastră. Nu eram căsătoriţi atunci, deşi locuiam de ani buni în aceeaşi casă, a lui, dar amenajată împreună. Stilul nostru de viaţă era de fapt ca o căsnicie, banii la comun, concedii, casa, totul era al amândurora, fără să fie trecute în acte.
 
La început, evident, a căzut cerul pe mine. Să ţi se ducă naibi aşa, din senin, toată viaţa, nu e lucru uşor. Am trecut destul de rapid prin faza revoltei, a urii, a dorinţei de a o părui pe nemernică şi chiar de a o ucide. Până la urmă a învins fiinţa raţională din mine şi am privit lucrurile pragmatic. Ce puteam să fac? Nu ai cum să lupti cu o asemenea concurenţă. Am cunoscut-o pe individă, am "preţuit-o” din ochi, dar nu am comentat în faţa lui Puiu. Mi-am dat seama că nu se potrivesc, că ea e o "pisi” şi că el se va sătura rapid de ea, şi ştiam că asta nu e rodul imaginaţiei mele dornice să-şi vadă bărbatul potolit. Chiar aşa era. Nu ştiu nici în ziua de azi ce a declanşat pasiunea aia arzătoare în pantalonii lui Puiu.

După câteva luni, timp în care el era disperat după ea, iar ea îl fierbea refuzându-i avansurile sexuale, noi începusem deja să facem demersuri pentru a ne muta separat. Civilizat, discutasem să vindem apartamentul, iar banii să-i împărţim ca să putem lua două locuinţe. Ne-am interesat la bănci, era în 2008, în perioada de boom, când creditele se obţineau foarte uşor. Ceea ce lipsea era cuplarea oficială a celor doi. Care se tot amâna din motive numai de Ela ştiute.

Venise vara, trecuse vara. Niciunul dintre noi n-a avut concediu, şi acasă atmosfera era ca de înmormântare. Îmi închipuiam că ar fi trebuit să-l urăsc mai mult, în momentele ipotetice în care mă gândeam cum aş reacţiona dacă aş fi înşelată. Dar adevărul era că simpatizam într-un fel cu el, pentru că-l vedeam că suferă. Pe de-o parte el suferea pentru că Ela îl juca pe degete, şi-l refuza pe motiv că încă mai e cuplat... De cealaltă parte sufeream eu, pentru că-l pierdeam, şi pierdeam o viaţă bună pe care o dusesem până atunci.

În toamnă a trebuit să plec la o specializare în afară, unde am stat aproape o lună de zile. Timp suficient, m-am gândit eu, ca el să rezolve cu vânzarea casei şi s-o convingă pe Ela să-i cadă în braţe, în sfârşit.

Ela a acceptat în cele din urmă, şi se pare că mult aşteptata partidă de sex pasional n-a fost chiar ceea ce şi-ar fi dorit Puiu. Sau poate tocmai îndelunga amânare a creat false aşteptări. Cert e că amândoi au înţeles că nu se potriveau la pat, iar lucrurile s-au răcit pe cât de brusc s-au aprins. Când m-am întors acasă, Puiu mă aştepta cu sufrageria plină de flori, cu cereri de iertare în genunchi şi cu inelul de logodnă despre care nu discutasem niciodată înainte.
 
Ştiu că pare o greşeală că l-am iertat şi am acceptat să ne şi căsătorim după toate astea, dar eu cred sincer că asta era piatra de încercare care ne lipsea, şi fără de care viaţa noastră nu putea fi completă. Niciodată nu m-am gândit de atunci că Puiu ar mai putea să mă mai înşele, şi am decis de comun acord să nu mai privim niciodată în urmă.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi. Dacă ai trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi crezi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.