Povestea mea de dragoste cu logodnica mea a început în urmă cu un an jumate. A fost dragoste la prima vedere, acel gen de sentiment care mie cel puțin nu mi se mai întâmplase până atunci, deși fusesem căsătorit și am un copil de 5 ani pe care-l cresc singur. Eram perfecți împreună, aveam aceleași preocupări, pasiuni comune, gusturi similare. Probabil prea multe se potriveau ca să fie real. Dar la vremea aia nu ne gândeam la asta. Credeam că nu-mi poate sta nimic în cale.
Și o vreme așa a fost. Toate s-au aliniat, ca planetele: ea găsise un job excelent în orașul meu, după numai șase luni ne-am mutat împreună într-o casă mai mare și am stabilit data nunții. Nu avea rost să așteptăm, eu am 40 de ani, ea are 35. Amândoi știam că ceea ce găsisem era ceva real și că trebuia păstrat cu orice preț.
S-a întâmplat să aibă un accident cerebral vascular în luna de pregătire a cununiei. Nimeni nu știe de fapt de ce. Cert e că s-a întâmplat și că medicii spun că e puțin probabil să se mai recupereze vreodată. Are partea stângă complet paralizată, nu poate vorbi, nu poate merge și nu se poate hrăni. Au trecut deja șase luni de coșmar de atunci, luni în care am încercat să fiu și un soi de soț/infirmier pentru ea, și să continui să fiu tată pentru copilul meu. Dar în fiecare ceas m-am întrebat ce e de făcut pe viitor?
Sunt conștient că a o părăsi acum echivalează cu a-mi lua înapoi promisiunea pe care i-am făcut-o atunci când am cerut-o de nevastă. Chiar dacă nu am ajuns să ne căsătorim nu înseamnă că nu am vorbit serios atunci când am cerut-o. Eram convins că ea este femeia pe care am așteptat-o toată viața. Totuși, privind cum arată viața mea acum îmi dau seama că este o povară pe care n-o pot duce. Nu pot să fiu în continuare și părinte singur, și infirmier și să îmi închei practic viața ca bărbat la 40 de ani. Nu e corect nici pentru mine, nici pentru copilul meu, să-l supun la o astfel de situație.
Poveste adevărată: "Logodnica mea a paralizat înainte de nuntă. Cât să aștept până s-o părăsesc?"
Probabil ce urmează să citiți o să vă facă să credeți că sunt un monstru. Și totuși, înainte de a mă condamna, vă rog să vă puneți în locul meu și să-mi răspundeți sincer – mai ales că Internetul ne garantează anonimatul – dacă nu ați gândi exact ca mine.