Poveste adevărată: "L-am înşelat până a murit!"

Am 30 de ani şi sunt văduvă de câteva luni. Dacă mi-ar fi spus cineva acum cinci ani că o să sufăr ca un câine aş fi zis că bate câmpii. Atunci era vremea când îmi înşelam bărbatul pe toate căile, şi-mi doream să scap din obligaţia numită căsnicie în care eram de la 20 de ani. Azi, când el nu mai e, şi dorinţa mi-a fost îndeplinită brusc, nu mi-o mai doresc şi nu ştiu ce să fac cu libertatea.

Când m-am măritat cu Dan eram o fetişcană prostuţă. Flatată de interesul unui tip mai mare decât mine cu zece ani, cu o stare materială bună. Am cedat uşor avansurilor lui şi apoi insistenţelor de a ne căsători. Nu fusese primul meu bărbat, dar  nici nu pot spune că ştiam cum stă treaba cu sexul şi bărbaţii atunci când am jurat credinţă veşnică unuia singur. După câţiva ani de căsnicie a venit copilul şi apoi a interventi o răceală între noi. Nu ştiu să zic cauza. Pur şi simplu ne-am îndepărtat. De fapt, a fost mai degrabă o retragere a lui, pentru că întotdeauna el fusese cel care venise spre mine. Iar eu îl urmam, cu mai mult sau mai puţin entuziasm. După ce s-a născut Rareş, parcă Dan şi-a văzut brusc asigurat moştenitorul şi nu-l mai interesa persoana mea.

Sexul nu fusese nici la început unul dintre ingredientele forte ale relaţiei noastre, dar de la răcirea situaţiei devenise chiar o îndatorire pentru amândoi. Dar, în timp ce în mine fierbeau hormonii tinereţii – aveam abia 25 de ani – în el se stingea dorinţa pentru femeia de lângă el şi îşi canaliza atenţia spre alte lucruri. Şi-a schimbat job-ul, era plecat prin tot felul de deplasări, iar când era acasă abia dacă-mi vorbea.

Cam după anul cinci de căsnicie am început să avem vieţi separate. Ne mai unea doar casa şi copilul. Eu am început să caut alţi bărbaţi, iar fizicul mă avantaja. Am avut multe aventuri, am găsit bărbaţi dispuşi să lase tot pentru mine, sau indivizi care au vrut doar să mi-o tragă şi gata. Eu i-am tratat pe toţi ca pe cei din categoria a doua.

Nu ţineam neapărat să schimb bărbatul de acasă, pentru că undeva în subconştient parcă ştiam că nu voi găsi ceva mai bun. În plus, eram sigură că dacă i-aş fi spus lui Dan că vreau să divorţăm, el mi-ar fi luat copilul. Eu eram o biată slujbaşă la stat, în timp ce el avea putere şi bani. Prin urmare am ales să-mi satisfac nevoile sexuale fără să mă implic, şi am continuat să stau alături de Dan de dragul lui Rareş. Îmi doream libertatea, dar nu şi dacă ea venea la pachet cu pierderea copilului.

Nu pot să neg că în ăştia cinci ani n-am întâlnit şi bărbaţi care m-au făcut fericită, cu adevărat. Oameni buni sau amanţi minunaţi în pat. Am avut şi partea mea de suferinţă, am avut multe momente când l-am urât pe Dan pentru că mi-a distrus viaţa. Aşa gândeam atunci.

Când el a împlinit 40 de ani, o prietenă comună i-a făcut cadou o bicicletă. Zicea că ar trebui să facă mişcare ca să se menţină în formă, că bărbaţii români după 40 de ani se lasă pradă berii şi fac burtă. Nu era cazul lui Dan, care tot timpul se menţinuse la o greutate constantă şi nu făcea excese. Dar, de dragul cadoului a început să iasă cu bicicleta în parc. I-a cumpărat una şi lui Rareş şi mergeau împreună. Într-o zi am primit un telefon de la o doamnă care mi-a spus că e în parc unde un bărbat s-a prăbuşit de pe bicicletă şi un copil care spune că-l cheamă Rareş plânge de rupe pământul lângă el. Femeia îi găsise actele lui Dan în borsetă şi telefonul mobil, iar eu eram pe speed dial la numărul 1. Încă mai figuram aşa în telefonul lui... L-au dus la spital, dar a fost prea târziu. Făcuse stop cardiac.

Au urmat zile de calvar. Rareş avea coşmaruri noaptea, se trezea urlând după tati. Eu eram bulversată de situaţie, mă trezisem brusc văduvă cu un copil. Nu ştiam o mulţime de lucruri despre banii familiei, conturi, arajamente, asigurări. De toate se ocupase până atunci Dan şi nu mă împovărase pe mine cu nimic.

Apoi au apărut rude din familia lui, cu pretenţii. Acum ne luptăm pentru avere. Dar cel mai greu de suportat mi se pare vina. Vina că atâţia ani l-am înşelat şi m-am înstrăinat de el, deşi omul ăsta mie nu mi-a greşit cu nimic. Acum am libertate, dar nu mai vreau decât să fiu din nou soţia lui. Şi nu se mai poate.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.