Poveste adevărată: ”Iubita mea a murit de cancer!”

Când alergi toată viaţa după ceva ce uneori ai impresia că e doar o himeră, o preţuieşti cu atât mai mult când ajungi s-o atingi. Dar dacă asta se întâmplă când e prea târziu, se cheamă că eşti cel mai ghinionist bărbat din lume. Vă tot citesc de la o vreme angoasele şi pretențiile pe care voi, femeile, le aveţi de la partenerii voştri. Dacă mi-aţi da voie v-aş spune că nimic din frivolităţile astea nu contează în faţa destinului. Iar acolo ajungem toţi mai devreme sau mai târziu.

Eu aveam 35 de ani când am cunoscut-o pe Maria. Eram la un soi de întâlnire de 10 de ani cu colegii de facultate şi ea a venit ca însoţitoare a unui fost coleg. Nu erau iubiţi, ci doar prieteni buni. Pentru că eram practic de aceeaşi vârstă am privit-o ca pe o colegă, mai ales că urmasem cumva studii similare, deci vorbeam aproape aceeaşi limbă. Noi făcusem arhitectura, ea design. Maria era o persoană liniştită, cu un zâmbet discret agăţat în colţul unei guri senzuale. Toată seara i-am fixat cu privirea buzele roz pal, fără vreo urmă de ruj sau gloss. În răstimpuri, când râdea la glumele colegilor, buzele Mariei se însufleţeau, iar ochii îi scăpărau pe faţa încadrată cuminte într-o basma legată la spate. Era singura femeie de la masă care purta o basma pe cap, din cele tradiţionale româneşti, neagră cu trandafiri mici, roşii, iar asta îi dădea un aer aparte. Se potrivea cu faţa ei albă şi palidă, şi cu iia la fel de tradiţională sub care abia i se ghiceau sânii. O fărâmă de femeie, dar care emana o putere şi o atracţie pe care atunci credeam că le simte toată lumea.

Nu le-am simţit decât eu. Poate pentru că am ascultat-o şi am urmărit-o fără să vreau la început. Nu vorbea mult, nu râdea zgomotos. Era o femeie plăcută şi calmă. 

La masă am discutat puţin doar noi doi. Toate conversaţiile erau cumva comune, iar ea a plecat destul de devreme, împreună cu Victor, fostul coleg. După câteva zile am întâlnit-o întâmplător într-un târg de produse tradiţionale de la Muzeul Satului. Parcă de acolo era, deşi nu avea niciun fir de rădăcină ţărănească. Mi-a spus că părinţii ei erau medici, iar ea n-a fost aproape deloc la ţară când era copil, ca noi toţi, ci mai mult prin spitalele pe unde au profesat părinţii.

Am invitat-o la o cafea, dar m-a refuzat politicos. N-am insistat, deşi mi-ar fi plăcut. Ceva din ea nu-mi dădea voie să fiu eu, cuceritorul, aşa cum eram cu celelalte femei. Mă intimida puţin, iar asta mi se părea interesant.

Eram un tip cu succes la femei. Dar facilitatea cu care le cuceream era direct proporţională cu timpul pe care eram dispus să-l petrec cu ele.  Niciuna nu mă incita suficient de mult ca s-o urmez mai mult de câteva întâlniri. Maria, însă, mi se părea ciudată din două puncte de vedere: era uţor indiferentă în relaţia cu mine şi nu era deloc genul de femeie cu care ieşisem până atunci. Nu era sofisticată, elegantă, exuberantă, fiţoasă. Era o femeie abia ajunsă în pragul maturităţii, cu o uşoară tristeţe inexplicabilă şi o frumuseţe simplă, fără fasoane. Când mă privea simţeam un fior în stomac.

Evident asta m-a făcut să insist pe alte căi. L-am sunat pe Victor şi l-am întrebat, pe departe, ce e cu ea, că mi-ar plăcea s-o invit la o cafea, dar că m-a refuzat politicos. Victor a râs scurt şi mi-a spus că nu e genul meu, să nu mă agit. Am luat-o ca pe un refuz interesat din partea lui şi am lăsat-o baltă, aparent. Mi-am dat seama că nu prin el aveam s-o găsesc.

Am plecat din ţară pentru câteva luni, cu un contract. Inutil să vă spun că m-am tot gândit la ea. Mi se părea enervantă această imposibilitate de a-mi scoate din cap o femeie care aparent nu era ceea ce-mi doream. Şi totuşi.

Când m-am întors am avut parte de o surpriză neplăcută. Mama era în spital, fusese diagnosticată cu cancer la sân. Aşa că am intrat într-un soi de frecventare tâmpă a Spitalului Fundeni, însoţind-o pe mama la chimioterapie.
 
Într-una din dăţi am întâlnit-o pe Maria în parcarea spitalului. Abia am recunoscut-o, pentru că avea acum un păr tuns scurt, o freză băieţească, ceea ce n-am agreat niciodată la femeile din viaţa mea. Avea cearcăne şi acelaşi zâmbet uşor, dar trist în colţul buzelor cumva lipsite de viaţă, de data asta. Mi-am dat seama că de fapt nu-i văzusem până atunci niciodată părul, deci m-am întrebat singur de unde ideea asta că se tunsese. Poate că aşa îl avusese întotdeauna, dar eu o văzusem doar cu basmaua pe cap.

Am întrebat-o ce face la spital, mi-a spus că era în vizită, i-am spus de mama, mi-a zâmbit şi mai trist, şi mi-a urat sănătate. S-a urcat în maşină şi a plecat. Am rămas furios pe mine şi frustrat. De ce naiba simţeam asta pentru ea?

În lunile următoare mi-am dat seama de fapt că şi ea era bolnavă, ca şi mama. Ne-am întâlnit de multe ori pe holurile întunecoase ale spitalului şi aproape că nu ne mai vorbeam. Mie mi-era ruşine. Nu ştiam ce să-i spun, deşi nu-i spusesem niciodată că o plăceam. Dar acum eram stânjenit de faptul că nu mai voiam să simt ceva pentru cineva bolnav. Era jenant. Ea mă ignora cu aceeaşi indiferenţă cu care mă obişnuise.
 
Într-una din zile, aşteptând pe hol să i se termine tratamentul mamei, am zărit-o pe un fotoliu, citind. Mi se părea că-i datorez ceva, aşa că am mers să-i vorbesc. De fapt mă atrăgea nejustificat de mult. Nu înţelegeam de ce. Am stat de vorbă preţ de o oră, cât mamei i se pompau chimicalele acelea oribile în vene. Maria era la fel de suferindă ca şi mama. Vedeam pe chipul ei urmele aceleiaşi bolti. Ea s-a uitat la mine şi mi-a zâmbit ca unui copil. Fără cuvinte, mi-a explicat din priviri că ştie ce-mi trece prin cap. Abia acum am înţeles şi de ce mă refuzase atunci când eu o curtam. Totuşi, brusc am simţit că nimic din ce credeam că e silă sau jenă faţă de ea nu era valabil. Aveam o dorinţă inexplicabilă de a o lua în braţe, şi asta am şi făcut. Am simţit-o cum se zguduie de plâns în braţele mele şi din momentul acela am devenit ... un cuplu. Ciudat nu? Să simţi că ea e femeia pe care o cauţi, cu care vrei să fii, dar pe care ştii că n-ai cum s-o ai pentru că e pe moarte. Simţeam pentru Maria ce nu simţisem niciodată pentru vreo altă femeie în viaţa mea, şi asta mă lăsa şi mai perplex. Nici eu, nici ea nu înţelegeam ce ni se întâmplă. Era şi frumos, dar şi al dracului de tragic în acelaşi timp.

Povestea noastră de dragoste a durat un an. Timp în care ne-am iubit, pentru că ne găsisem în sfârşit şi ne-am urât pentru că ne găsisem prea târziu. Cancerul Mariei s-a generalizat, în ciuda tratamentelor şi a gândirii pozitive pe care toţi o predică fără să aibă habar ce înseamnă. A murit în braţele mele, astă vară, la mare, acolo unde a vrut ea să-şi petreacă ultimele zile din viaţă. Mama e în remisie. Tumora ei a fost mai mică şi a răspuns mai bine la tratament. Cine ştie ce ne rezervă viitorul? Deşi al meu nu mă mai interesează.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.

Dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.