Când alergi toată viaţa după ceva ce uneori ai impresia că e doar o himeră, o preţuieşti cu atât mai mult când ajungi s-o atingi. Dar dacă asta se întâmplă când e prea târziu, se cheamă că eşti cel mai ghinionist bărbat din lume. Vă tot citesc de la o vreme angoasele şi pretențiile pe care voi, femeile, le aveţi de la partenerii voştri. Dacă mi-aţi da voie v-aş spune că nimic din frivolităţile astea nu contează în faţa destinului. Iar acolo ajungem toţi mai devreme sau mai târziu.
Eu aveam 35 de ani când am cunoscut-o pe Maria. Eram la un soi de întâlnire de 10 de ani cu colegii de facultate şi ea a venit ca însoţitoare a unui fost coleg. Nu erau iubiţi, ci doar prieteni buni. Pentru că eram practic de aceeaşi vârstă am privit-o ca pe o colegă, mai ales că urmasem cumva studii similare, deci vorbeam aproape aceeaşi limbă. Noi făcusem arhitectura, ea design. Maria era o persoană liniştită, cu un zâmbet discret agăţat în colţul unei guri senzuale. Toată seara i-am fixat cu privirea buzele roz pal, fără vreo urmă de ruj sau gloss. În răstimpuri, când râdea la glumele colegilor, buzele Mariei se însufleţeau, iar ochii îi scăpărau pe faţa încadrată cuminte într-o basma legată la spate. Era singura femeie de la masă care purta o basma pe cap, din cele tradiţionale româneşti, neagră cu trandafiri mici, roşii, iar asta îi dădea un aer aparte. Se potrivea cu faţa ei albă şi palidă, şi cu iia la fel de tradiţională sub care abia i se ghiceau sânii. O fărâmă de femeie, dar care emana o putere şi o atracţie pe care atunci credeam că le simte toată lumea.
Nu le-am simţit decât eu. Poate pentru că am ascultat-o şi am urmărit-o fără să vreau la început. Nu vorbea mult, nu râdea zgomotos. Era o femeie plăcută şi calmă.
La masă am discutat puţin doar noi doi. Toate conversaţiile erau cumva comune, iar ea a plecat destul de devreme, împreună cu Victor, fostul coleg. După câteva zile am întâlnit-o întâmplător într-un târg de produse tradiţionale de la Muzeul Satului. Parcă de acolo era, deşi nu avea niciun fir de rădăcină ţărănească. Mi-a spus că părinţii ei erau medici, iar ea n-a fost aproape deloc la ţară când era copil, ca noi toţi, ci mai mult prin spitalele pe unde au profesat părinţii.
Am invitat-o la o cafea, dar m-a refuzat politicos. N-am insistat, deşi mi-ar fi plăcut. Ceva din ea nu-mi dădea voie să fiu eu, cuceritorul, aşa cum eram cu celelalte femei. Mă intimida puţin, iar asta mi se părea interesant.
Eram un tip cu succes la femei. Dar facilitatea cu care le cuceream era direct proporţională cu timpul pe care eram dispus să-l petrec cu ele. Niciuna nu mă incita suficient de mult ca s-o urmez mai mult de câteva întâlniri. Maria, însă, mi se părea ciudată din două puncte de vedere: era uţor indiferentă în relaţia cu mine şi nu era deloc genul de femeie cu care ieşisem până atunci. Nu era sofisticată, elegantă, exuberantă, fiţoasă. Era o femeie abia ajunsă în pragul maturităţii, cu o uşoară tristeţe inexplicabilă şi o frumuseţe simplă, fără fasoane. Când mă privea simţeam un fior în stomac.
Evident asta m-a făcut să insist pe alte căi. L-am sunat pe Victor şi l-am întrebat, pe departe, ce e cu ea, că mi-ar plăcea s-o invit la o cafea, dar că m-a refuzat politicos. Victor a râs scurt şi mi-a spus că nu e genul meu, să nu mă agit. Am luat-o ca pe un refuz interesat din partea lui şi am lăsat-o baltă, aparent. Mi-am dat seama că nu prin el aveam s-o găsesc.
Am plecat din ţară pentru câteva luni, cu un contract. Inutil să vă spun că m-am tot gândit la ea. Mi se părea enervantă această imposibilitate de a-mi scoate din cap o femeie care aparent nu era ceea ce-mi doream. Şi totuşi.
Când m-am întors am avut parte de o surpriză neplăcută. Mama era în spital, fusese diagnosticată cu cancer la sân. Aşa că am intrat într-un soi de frecventare tâmpă a Spitalului Fundeni, însoţind-o pe mama la chimioterapie.
Într-una din dăţi am întâlnit-o pe Maria în parcarea spitalului. Abia am recunoscut-o, pentru că avea acum un păr tuns scurt, o freză băieţească, ceea ce n-am agreat niciodată la femeile din viaţa mea. Avea cearcăne şi acelaşi zâmbet uşor, dar trist în colţul buzelor cumva lipsite de viaţă, de data asta. Mi-am dat seama că de fapt nu-i văzusem până atunci niciodată părul, deci m-am întrebat singur de unde ideea asta că se tunsese. Poate că aşa îl avusese întotdeauna, dar eu o văzusem doar cu basmaua pe cap.
Am întrebat-o ce face la spital, mi-a spus că era în vizită, i-am spus de mama, mi-a zâmbit şi mai trist, şi mi-a urat sănătate. S-a urcat în maşină şi a plecat. Am rămas furios pe mine şi frustrat. De ce naiba simţeam asta pentru ea?
În lunile următoare mi-am dat seama de fapt că şi ea era bolnavă, ca şi mama. Ne-am întâlnit de multe ori pe holurile întunecoase ale spitalului şi aproape că nu ne mai vorbeam. Mie mi-era ruşine. Nu ştiam ce să-i spun, deşi nu-i spusesem niciodată că o plăceam. Dar acum eram stânjenit de faptul că nu mai voiam să simt ceva pentru cineva bolnav. Era jenant. Ea mă ignora cu aceeaşi indiferenţă cu care mă obişnuise.
Într-una din zile, aşteptând pe hol să i se termine tratamentul mamei, am zărit-o pe un fotoliu, citind. Mi se părea că-i datorez ceva, aşa că am mers să-i vorbesc. De fapt mă atrăgea nejustificat de mult. Nu înţelegeam de ce. Am stat de vorbă preţ de o oră, cât mamei i se pompau chimicalele acelea oribile în vene. Maria era la fel de suferindă ca şi mama. Vedeam pe chipul ei urmele aceleiaşi bolti. Ea s-a uitat la mine şi mi-a zâmbit ca unui copil. Fără cuvinte, mi-a explicat din priviri că ştie ce-mi trece prin cap. Abia acum am înţeles şi de ce mă refuzase atunci când eu o curtam. Totuşi, brusc am simţit că nimic din ce credeam că e silă sau jenă faţă de ea nu era valabil. Aveam o dorinţă inexplicabilă de a o lua în braţe, şi asta am şi făcut. Am simţit-o cum se zguduie de plâns în braţele mele şi din momentul acela am devenit ... un cuplu. Ciudat nu? Să simţi că ea e femeia pe care o cauţi, cu care vrei să fii, dar pe care ştii că n-ai cum s-o ai pentru că e pe moarte. Simţeam pentru Maria ce nu simţisem niciodată pentru vreo altă femeie în viaţa mea, şi asta mă lăsa şi mai perplex. Nici eu, nici ea nu înţelegeam ce ni se întâmplă. Era şi frumos, dar şi al dracului de tragic în acelaşi timp.
Povestea noastră de dragoste a durat un an. Timp în care ne-am iubit, pentru că ne găsisem în sfârşit şi ne-am urât pentru că ne găsisem prea târziu. Cancerul Mariei s-a generalizat, în ciuda tratamentelor şi a gândirii pozitive pe care toţi o predică fără să aibă habar ce înseamnă. A murit în braţele mele, astă vară, la mare, acolo unde a vrut ea să-şi petreacă ultimele zile din viaţă. Mama e în remisie. Tumora ei a fost mai mică şi a răspuns mai bine la tratament. Cine ştie ce ne rezervă viitorul? Deşi al meu nu mă mai interesează.
Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.
© Copyright:
Poveste adevărată: ”Iubita mea a murit de cancer!”
Când alergi toată viaţa după ceva ce uneori ai impresia că e doar o himeră, o preţuieşti cu atât mai mult când ajungi s-o atingi. Dar dacă asta se întâmplă când e prea târziu, se cheamă că eşti cel mai ghinionist bărbat din lume. Vă tot citesc de la o vreme angoasele şi pretențiile pe care voi, femeile, le aveţi de la partenerii voştri. Dacă mi-aţi da voie v-aş spune că nimic din frivolităţile astea nu contează în faţa destinului. Iar acolo ajungem toţi mai devreme sau mai târziu.
De Alex Marin
Comentarii (17)
In septembrie 2014 a aparut cartea MAMA E IUBIRE, DE CE-MI VORBITI DE CANCER? Ea se adreseaza tuturor fiicelor si fiilor care lupta pentru viata parintelui lor si are la baza experienta autoarei, Rosana Nedelciu, cu mama ei. O puteti comanda pe http://www.iubirenucancer.ro/ O gasiti de asemenea, in mica librarie de la parterul Institutului Oncologic Bucuresti. Sanatate tuturor!
ACEEASI / ma scuzati de greseala nu toate butoanele ma asculta :))))
Eu aveam 17 ani cand am ajuns cu ea, nu stiu cum, prietena mea o femeie serioasa cuminte cu bun simt inteligenta o finete si clasa ca-n povesti, era mai invarsta, 34 de ani nu arata de 34. era psiholoaga am fost cu ea pana la 20 de ani aproape 21 amandoi nu vroiam altceva decat sa traim restul vieti in preuna.. ea a murit de cancer la esofag la 2 luni dupa ce a aflat ce are... cu 2 zile inainte de internare si operatie(la un spital italian desigur din Italia).... a avut si dureri in perioada aia dar nimic exagerat pur si simplu se simtea tot mai slabita pe zi ce trece... apoi intr-o buna zi a cedat i sa facut rau si sa stinsi nu inainte sa imi transmita mesajul: ca am iubeste, sa stau linistit si sa imi vad de viata scoala etc :| esti nevun am fost devastat 1 an jumate inclusiv cu o tentativa de (kill my self) da nu mi-a iesit dupaia am fost prea panicat sa mai incerc... dar mi-am revenit am luato pe o cale spirituala(meditatii,OOBE..etc) m-am reapucat de sala, alergat manacat sanatos si cel mai important sa caut calea de ami produce bani fara sa fiu nevoit sa sacrific nici o secunda din viata mea VREAU SA FIU LIBER 100% si asa si este, ai o viata nu sa fi angajatul unei firme indiferent de post sau unde.... atat (incearca channeling poate iti si iese) cand nu poti da drumu la cineva nu poti! inseamna ca sunteti meniti asa ca nici nu incerca sa dai drumu nu iti zice tie destinul ce sa faci....
si eu sufar si nu stiu cum sa trec peste asta
impresionanta povestea ta... stiucume sa-ti traiesti pov dedragosteatat putin cat este...dar stiu in acelasi timp cat de tragi e sa pierzi persoana iubita.... si eu mi-am pierdut iubitul peste noapte in somn fara sa realizez.... inca si acum mi-e dor de zambetul lui... imi pare rau ... si te inteleg perfect
"Dragostea nu va pieri niciodată. Prorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit." 1 Corinteni 13:8
M-a coplesit povestea ta...mai intai iubirea si mai apoi...moartea.E ceea ce credem ca nu ne va lovi niciodata...pe noi sau ai nostri.Speram pana ne moare speranta.Iubitul meu nu s-a luptat cu moartea...el pur si simplu a fost victima unui accident stupid...iar moartea a fost atat de lacoma in acele clipe incat mi l-a luat.De opt ani sunt altfel...Moartea mi-a luat viata...
Am citit povestea vietii tale cu lacrimi in ochi.Imi pare nespus de rau c-ai fost nevoit sa treci prin asemenea durere.Ma gandesc ca Dumnezeu ti-a scos-o in cale sa inveti sa fii pe drumul cel bun si cred ca de acolo de sus ea te va proteja si te va indruma pe un drum bun in viata.Trebuie sa gandesti pozitiv si sa-ti vezi de viata ta si sa ti-o continuii cum crezi tu mai bine.Stiu ca durerea de-a pierde pe cineva drag ii sfasitoare si-ti macina sufletul dar intr-un colt al inimii tale trebuie sa gasesti o farama de putere ptr a trece mai departe,asa am facut si eu cand mi-am pierdut parintii si unul din frati crede-am ca mi-se rupe sufletul din mine,nu puteam sa accept ca nu-i voi mai vedea vreodata,dar de acolo de Sus Domnul a avut grija de mine sa trec mai departe,n-am uitat si n-am sa pot uita vreodata aceste suflete ce-au apartinut de viata mea. I-ti spun din tot sufletul:::Nu fi trist ca-i pierdut-o ci fii fericit ca a existat in viata ta.::::BAFTA in viata si sa ai parte numai de bine.
cand am pierdut un om pe care l-am iubit o prietena inteleapta mi-a spus ca fiecare om din viata noastra are un rol ne arata ceva ne invata ceva si il intalnim exact atunci acdn trebuie nici mai devreme nici mai tarziu si paoi ne paraseste poate ca ea va imbogatise deja pe voi toti cu dragostea ei a plecat intr-o alta misiune oricum ea va trai si va fi mereu cu tine dragostea adevarata trece de bariere si moartea e o bariera si o poarta catre alta lume trebuie sa iei tot ce e bun tot ce ai invatat si eu cred ca ai invatat multe imi pare sincer rau
Imi pare forte rau ca povestea voastra sa sfarsit asa de rau,Dar sper sa revii cat mai repede si cauta mai depaste fericirea.
scriu printre lacrimi, te inteleg perfect....eu sint acum in situatia ta. iubirea mea sufera, cine stie cit va mai dura? suferinta e cumplita... si e si mai greu pt. ca el nu trebuie sa vada suferinta in ochii mei, desi stiu ca, oricit as ascunde-o, o simte!
Imi pare nemaipomenit de rau pt tine... bahhh "viata asta e un mare cicat" cum zicea M. Preda.... offf.... desi suna banal, sper sa fie toutl bine la tine!!!!Bafta!
De ce...de ce...de ce....si iar de ce....
frumos, dar tragic...ca viata asta, asa cum este! important e ca tu nu mai esti acelasi...iar dumnezeu ti-a aratat atat de simplu ce forma poate imbraca iubirea, dincolo de fite, machiaj, haine!iubirea e profunda, simpla, dar, in acelasi timp al naibii de complicata si frumoasa! fi atent in jurul tau...ar fi frumos sa iubesti din nou. lasa oricat timp ti-e necesar, dar iubeste din nou!
Imi pare rau ca povestea ta s-a terminat asa...Din pacate, cand e vb de cancer, nu poti paria pe nimic. Totusi, cred ca dincolo de tragedie, trebuie sa fii fericit ca macar ai avut ocazia sa traiesti o asemenea iubire. Sunt oamenii care stau toata viata langa cineva fata de care nu simt nimic, sau altii care nici macar nu incearca sa caute. Tu ai avut bucuria sa intalnesti omul potrivit. E mare lucru. Cred ca trebuie sa fii extrem de recunoscator ca ai putut, fie si pentru o perioada atat de scurta, sa fii alaturi de cineva atat de deosebit, care sa te invete sa iubesti... Sper ca vei reusi, de-a lungul vietii, sa mai intalnesti pe cineva asemanator si sa ai norocul sa ii poti fi mai multa vreme alaturi.
Viata trebuie traita asa cum este, pentru ca ni s-a dat fara sa o cerem si ni se va lua fara sa fim intrebati. Viaţa poate fi înţeleasă numai privind înapoi, dar trebuie trăită privind înainte.
am citit cu lacrimi in ochii povestea voastra....imi pare nespus de rau ca nu a fost un sfarsit fericit pentru voi.....dar Dumnezeu stie intotdeauna care este destinul nostru....si chiar daca nu intelegem de ce ni se intampla unele lucruri....ele se intampla cu un scop.....poate ca ai ei a fost sa fie fericita cu tine pana la sfarsit....iar tie Dumnezeu ti a aratat ca nu erai pe drumul cel bun...si ti a indreptat pasii...sa crezi in tine. Capul sus prietene.
Posteaza comentariu