Cred că e o problemă des întâlnită în aceste vremuri, de aceea nu am pretenția că vă scriu ceva nou. Totuși este ceva ce-mi amărăște viața în ultimii ani și simt că am ajuns la un blocaj din care nu pot ieși. De aceea m-aș bucura să primesc niște păreri de la voi. Poate că gândesc eu greșit, învechit...
Sunt împreună cu prietenul meu de șase ani. Pentru unii e aproape o căsnicie. E adevărat că așa și pare: locuim împreună, ne iubim, părinții noștri ne privesc ca pe un cuplu, la fel prietenii și cunoscuții. În ochii societății moderne nu mai e nimic în neregulă că doi oamenii conviețuiesc fără să fie căsătoriți. În era asta se duc lupte sociale și politice pentru dreptul de a se căsători al homosexualilor, dar nimeni nu se revoltă că heterosexualii nu se mai căsătoresc, ci preferă concubinajul.
Ei bine, eu una mă revolt. Nu prea vocal, dar în realitate mă deranjează, tot mai mult, că iubitul meu nu dorește să facă pasul acela. La începutul relației noastre nici eu nu eram pro căsătorie cu orice preț, dar îmi imaginam că după ce ne cunoaștem mai bine și constatăm că da, ne potrivim și suntem capabili să susținem o familie, o vom oficializa.
După un număr de ani, văzând că el tot nu dă vreun semn, am început să ridic eu problema. Timid la început, apoi am întrebat pe șleau de ce nu ne-am căsători? M-am simțit foarte prost atunci, pentru că eu mă așteptam la cu totul altă turnură a discuției, iar el mi-a venit cu niște argumente foarte seci de parcă le-ar fi răsucit demult pe toate fețele. El consideră că modul în care trăim noi acum este cel natural, și că nu e nevoie nici de o „aprobare” de la primar, nici de una de la popă, ca să mă iubească sau să mă respecte.
N-aș vrea să mă înțelegeți greșit, nu înseamnă că nu ne iubim, sau că luăm relația în glumă. Doar că eu una simt tot mai acut faptul că acest refuz al lui de a „mă cere” și de a oficializa relația seamănă cu un refuz de a se angaja în acel „până ce moartea ne va despărți”.
Eu i-am spus că vreau să facem un copil, ne apropiem amândoi de 30, și pentru asta e normal să ne căsătorim. Măcar pentru copil. Nu vreau să complic existența mea și a copilului cu tot felul de neajunsuri izvorâte din faptul că nu suntem căsătoriți, că fiecare are alt nume și că în caz că unuia dintre noi i se întâmplă ceva, copilul nu ar avea un sprijin important.
El consideră că nu ne împiedică nimic să facem copilul, și îmi replică de fiecare dată că o bucată de hârtie nu-l va ține lângă mine mai mult decât sentimentele pe care le are acum față de mine.
Totuși, e vorba de un statut pe care-l ai, de o imagine în ochii celorlalți, știu că sună superficial ce spun și poate că eu nu reușesc să mă lepăd de educația aia veche, de concepția că trebuie să fii „în rândul lumii”, că un copil trebuie să se nască într-o familie etc. Nu pot să trec peste asta, deși nu-mi impune nimeni să bifez aceste lucruri. Nu e ca și când m-ar bate mama la cap, e vorba de mine, de ceea ce simt eu și de faptul că nu pot să trec peste această concepție. Îmi doresc să fiu doamna X și să mă bucur de toată considerația ca atare. Nu e nimic rău în asta.
Dar dacă el continuă să nu vrea, cum să fac să aleg calea de mijloc și să nu-l pierd nici pe el, dar să nu-mi arunc la coș nici toate credințele și dorințele mele?
Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.