Poveste adevărată: Am simțit avortul până în măduva oaselor

Dar am făcut-o și nu mai pot da timpul înapoi.

Aveam doar 19 ani, iar el era bărbatul care îmi pusese un inel pe deget. Da, știu. Era devreme, dar ne iubeam și voiam să ne căsătorim. Eram deja de un an și jumătate împreună și nu era zi în care să nu ne spunem cât de mult ne iubim, nu era zi în care să nu ne gândim cum va arăta viața noastră.

Era cu 3 ani mai mare decât mine, își deschisese deja o afacere și totul părea să meargă ca pe roate. Părinții lui mă iubeau ca pe ochii din cap, iar ai mei deja îl vedeau ca pe băiatul pe care nu l-au avut niciodată. El a fost cel care m-a învățat să am prieteni de toate felurile. Nu de puține ori ieșeam în oraș cu prieteni mai mari de-ai lui, unii avocați, alții polițiști. Mi se părea că trăiesc viața perfectă. Aveam un iubit așa cum credeam eu că mi-l doresc la vârsta aia, părinții ne susțineau, eu visam la o facultate, el era de mult independent.

14 octombrie 2006.

A fost ziua când mi-am luat permisul. Mi-aduc aminte și acum cât de mândru era de mine! 26 de puncte din 26 și traseul luat fără nicio șpagă. Era și meritul lui pentru că nu era zi în care să nu-mi explice regulile de circulație, nu era zi în care să nu mă urce în mașină și să-mi explice fiecare mișcare a lui. 14 octombrie a fost ziua când ne simțeam victorioși.

În următoarele zile trebuia să-mi ridic permisul și să încep să conduc. A mers cu mine la poliție, mi-am luat permisul, apoi trebuia să ne întoarcem acasă. Se întuneca rapid. A fost ziua când am făcut o greșeală. Aveam atât de multă încredere în el, încât nu mi-am pus centura de siguranță. Nefast moment. Cinci minute. Atât mai aveam până ajungeam acasă. Cinci minute care ne-au schimbat viața amândurora.

Stăteam în dreapta lui ca întotdeauna și-l țineam de mână până când ne-am lovit atât de tare de o altă mașină, încât eu am ieșit pe jumătate prin parbriz.

"Uită-te la monitor, să-ți arăt ce ai." Se vedea ceva mic și rotund, undeva în zona uterului. Nu a fost nevoie să-mi spună. Am știut. Ne-am uitat unul la celălalt și am știut amândoi. Era copilul nostru.

"Pare să ai o contuzie la cap, probabil și un hematom, leziuni interne nu ai, dar va trebui să te duci la București și să-ți faci un RMN.

N-am stat prea mult pe gânduri și am plecat spre București. Au urmat analize peste analize, RMN, injecții de tot felul. În neștiința mea, nu mă întrebam ce s-ar întâmpla cu copilul meu dacă aș fi fost într-adevăr însărcinată. Am fost egoistă. Atât de egoistă, încât mă gândeam doar să fiu bine. Efectiv nu voiam să mă gândesc că aș putea avea o viață.

După ce m-am întors de la București cu o pungă de medicamente și un plic mare de analize, m-am dus la ginecolog. Eram însărcinată cu un risc major de a avea un copil cu nevoi speciale.

„Ce alegi? Avortul sau să crești un astfel de copil?”

Ni s-a tăiat răsuflarea amândurora, dar am spus avort. Un avort de maximum 15 minute în care am simțit că mi-a scos și sufletul din mine.

Au trecut zece ani de atunci și nici acum nu pot să nu mă întreb dacă am luat decizia corectă. Nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva sunt un monstru pentru că am hotărât ce să fac cu o viață. Și cred că sunt. Sunt vinovată și îmi merit soarta.

Să nu faceți ce am făcut eu. Nimic nu va mai fi la fel și nicio durere nu e mai mare decât asta. Și fizică și psihică și emoțională.