Acum, după zece ani de căsnicie, un copil și o afacere pornită împreună îmi dau seama că nu ne mai leagă nimic altceva în afară de actul de căsătorie, copilul și afacerea. Ca bărbat nu-mi mai spune nimic, nu-mi inspiră nimic, nu mă mai atrage.
Spre deosebire de mine, el care a mai trecut printr-o căsnicie, știe să recunoască aceste semne și-mi cere adesea explicații pentru stările proaste prin care trec. Eu nu mi-am dat seama multă vreme ce mi se întâmplă. Credeam că așa sunt toate căsniciile: pozezi în cuplul perfect pentru ceilalți, dar acasă fiecare-și vede de ale lui.
De un an de zile dormim separat, nu mai avem relații intime și sinceră să fiu nici nu-mi mai doresc ceva de la el, decât să continue această șaradă fără complicații. Numai că el nu vrea asta. El încă mă dorește, încă mă iubește și este nervos și nemulțumit că pentru mine sentimentele s-au terminat. Îmi spune că se vede în mine pe el însuși acum 15 ani când se săturase de prima lui căsnicie.
Când am avut această primă discuție cu el m-a luat la sigur că am pe altcineva, și m-a amenințat că dacă află cine e, e în stare să facă moarte de om. Mi s-a părut exagerat, mai ales că nu aveam pe nimeni la acel moment. Ulterior m-am îndrăgostit, într-adevăr, de un tip mai tânăr decât mine, cu care momentan nu am nicio relație fizică, ci sunt doar flirturi sporadice, atunci când reușim să ne întâlnim. Ba chiar pot să spun că și relația cu el este un pic bolnavă, pentru că el își dorește mai mult, a renunțat, pentru mine, la relația pe care o avea, și mă tot presează să iau o decizie. Iar eu sunt incapabilă s-o fac.