Acest articol este scris in urma work-shop-ului lunar de psihologie pe probleme de cuplu. Fiind un work - shop de actiune, specific CPAP - Centrului de PSihologie de Actiune si Psihoterapie, participantii au avut posibilitatea sa aleaga tema in functie de ceea ce simt ca se intampla in cuplul lor.
Este o modalitate inedita de lucru, creata de J K Moreno, si care poarta numele de sociodrama. Tema preferata de participanti a fost separarea temporara. Am constatat ca este o tema pe care nu am abordat-o foarte des. Acest articol vine ca o completare in care, la concluziile participantilor am adaugat constatarile personale. Nu as putea spune ca articolul este destinat participantilor la intalnirea din decembrie ci este destinat tuturor celor care, intr-un mod sau altul, se confrunta cu aceasta situatie.
"Nu mai vreau sa fiu cu tine, am nevoie de o perioada de singuratate, de a fi cu gandurile mele, cu trairile mele, eu voi pleca pentru o perioada, apoi ma voi intoarce la tine pentru a putea sa continui viata." Exista oameni care procedeaza astfel, exista cupluri care considera ca aceasta forma este adecvata cu ceea ce simt.
Perioadele de separare pot juca un rol important in viata unui om. Parintii in timpul copilariei ofera uneori acest model, al parintelui care pleaca fara copii in concediu, in delegatie sau in alta parte. Parintii pot decide aceasta dintr-un motiv apartinand realitatii sau pur si simplu pentru ca decid ca asa este mai bine pentru copil. Unii parinti sunt divortati si nu sunt impreuna, asa cum si-ar dori copilul.
Sentimentul copilului care nu intelege intotdeauna ceea ce se intampla este parintii ori numai unul dintre ei il abandoneaza si, de multe ori, considera ca el este cel ce a gresit. Implicit, exista multe sentimente de vinovatie, cautarea unei explicatii logice, atat cat poate mintea lui sa ofere.
Experienta abandonului este o experienta importanta pentru o persoana. Sentimentul abandonului este puternic atunci cand pierdem o persoana pe care o iubim. Intr-un fel sau altul toti trecem printr-o experienta de separare pe care o putem asocia cu un sentiment de abandon. Sentimentul de abandon devine astfel o traire care se activeaza de multe ori in viata unui om. Nu orice plecare a parintilor sau partenerului este implicit o experienta de abandon dar situatiile in care se intampla aceasta abordare sunt destul de dese.
In sufletul celui care suporta separarea temporara apar cateva ganduri, specifice pentru o astfel de situatie (cel putin aceasta a fost concluzia participantilor la work-shop-ul de "Psihologia cuplului"): "oare se mai intoarce?", "cu ce am gresit?", "sigur am facut ceva rau".
In mintea persoanei care suporta separarea temporara pare sa se produca o stare de agitatie in care multe temeri, derute, frici se activeaza iar sentimentul de abandon pare de multe ori decisiv.
Work-shop-ul a pus in evidenta in mod implicit ca acest gen de situatii pot fi privite printr-o abordare avand in centru comunicarea din cuplu:
In cadrul intalnirii s-au experimentat diferite forme de comunicare, din care cel mai puternic s-a conturat ideea unei comunicari ample, atent explicate in nuantele sale si mai ales afective ca si cum o persoana s-ar gandi la ceea ce simte cealalta persoana, la temerile sale, la sentimentul sau de abandon.
Parintele care explica pe larg copilului ceea ce se intampla, ceea ce simte si ceea ce doreste de la copil. Partenerul care explica celuilalt ceea ce se intampla in sufletul lui, ceea ce doreste sa faca, ceea ce intentioneaza, ceea ce stie sau nu. Doua situatii care la o analiza destul de simpla observam ca au ceva in comun, ca si cum ar fi o legatura intre ele. Ca si cum cel care pleaca este un parinte care se centreaza nu numai pe copil ci si pe sine.
Tema separarii temporare este importanta pentru ca pune si urmatoarea problema care merita atentie - este separarea temporara o solutie pentru un cuplu? O delegatie a lui sau a ei este o perioada de separare temporara insa ea este oarecum fortata de realitatea sociala. Intr-un mod sau altul ea devine acceptata intr-un mod mai mult sau mai putin fortat. Exista si cupluri in care sentimentul de abandon este atat de puternic incat partenerul duce o lupta constanta si puternica impotriva acestui serviciu care necesita deplasari afara din oras dar ceea ce pun ele in evidenta este in fapt frica de abandon, frica de a trai fara cel care ofera o stare similara cu aceea resimtita in perioada copilariei in preajma parintilor.
Daca aceasta stare de abandon se manifesta cand motivele sunt generate de realitatea sociala, oare cum s-ar manifesta cand starea este generata de realitatea subiectiva a celuilalt. Oare starea abandon nu ar fi asociata acum intr-un mod mai manifest cu sentimentele de vinovatie, pierdere, nesiguranta, etc.? Daca delegatia ei / lui ar fi un ecran pentru a ascunde aceste stari atunci cand motivatia este pur psihologica ecranul dispare iar celalalt este fortat sa fie mult mai aproape de temerile proprietate personala. Vorbim de un moment de criza care, ca orice astfel de moment are nevoie de un travaliu prin care sa ne adaptam.
De fapt problema psihologica incepe numai dupa ce separarea s-a produs. Cum ma adaptez la noua situatie, ce fac cu ceea ce gandesc, cum inteleg ceea ce se intampla in mine, ce fac cu sentimentele mele.
Se spune ca normalitatea unui cuplu inseamna o buna traire a momentelor de fuziune si de separare. Ca principiu ar suna cam asa: ne simtim bine atat timp cat suntem impreuna si ne simtim bine atat timp cat suntem singuri.
Separarea temporara intentionata este o stare in care cei doi au ocazia sa experimenteze si sa afle cu adevarat ceea ce simt. Pentru ca daca una din stari nu mai este adecvata atunci ceea ce se produce este scoaterea la lumina a unor stari psihologice ce au in compozitia lor elemente din trecutul si din ceea ce nu este accesibil cognitivului nostru.
La intrebarea "este util cuplului meu sa parcurga o astfel de experienta?", raspunsul logic ar fi: daca unul dintre voi simte nevoia sa "isi ia un concediu din relatie" dar motivele pentru care nu o face sunt generate de anumite inhibitii, atunci poate ar fi binevenita o asemenea experienta. Daca nici unul nu simte acest lucru, atunci ce rost ar avea?