Sigur, la 20 de ani, să auzi că există un bărbat care nu poate trăi fără tine, pare cea mai frumoasă poveste de dragoste.
E un basm și tu ai impresia că ești cea mai norocoasă prințesă
Lucrurile nu stau deloc așa. Realitatea e cu totul și cu totul alta! Aveam să descopăr că omul nu numai că nu putea să trăiască fără mine, dar nici pe mine nu mă mai lăsa să trăiesc, ca să zic așa. Tipul era un narcisist fără pereche, iar relația cu el m-a marcat profund și mi-a redefinit aproape tot ce știam eu despre viață.
Am fost atentă, după ce am încheiat cu greu acea relație, la toate experiențele celor din jurul meu. La aproape 20 de ani distanță de la acel ”eveniment”, susțin cu tărie că ”Nu pot să trăiesc fără tine!” este cel mai toxic și mai egoist lucru din câte se pot auzi.
Nu e dragoste!
Pentru că dragostea nu e egoistă! Pentru că în dragoste, ar trebui să te gândești și la cel de lângă tine, nu numai la tine! Dacă iubești cu adevărat, ”Nu pot să trăiesc fără tine!” nu are ce să caute în discuție. Practic, vreau să fii cu mine pentru așa vreau eu, mă interesează numai viața mea și persoana mea, și nu-mi pasă cum ești tu, nu mă interesează cum trăiești tu și cum ți-ar fi ție mai bine.
Nu poate să aducă fericire!
Pentru că cei care nu pot trăi în afara unei relații nu se cunosc pe ei, nu au încredere în ei, nu își vor asuma niciodată nimic și nu vor reuși niciodată să fie fericiți, orice ar face cel de lângă ei. În plus, și fericirea lor este tot responsabilitatea celuilalt, iar acesta este un alt mit despre care vom vorbi cu altă ocazie pe larg. Nu faptul că nu poate să trăiească fără tine ar trebui să te cucerească!
Prețuiesc de mii de ori mai mult un bărbat care îmi spune că poate trăi fără mine, dar și-ar dori să trăiească alături de mine. Fericirea în cuplu se atinge atunci când fiecare partener știe să fie fericit și singur, pentru că fericirea nu e ceva ce se dă de la unul la altul. Am eu puțină, hai că îți dau și ție, mai fac eu rost și îți mai dau și mâine. Credeți-mă, nu e așa!
Nu e normal, nu e adevărat, nu e corect!
Întotdeauna ne lăsăm seduși de asta, ni se pare că sună foarte frumos când cineva ne spune că nu poate trăi fără noi. Dar ce se întâmplă invers? Să zicem că, oricât de mult n-ar putea un om să trăiască fără tine, tu tot nu ai mai putea să fii cu el? Ce se întâmplă? Nu mai trăiește? Deloc?
Nu e un semn de maturitate emoțională!
Cu asta ar fi trebuit să încep. Este, de fapt, un clișeu copilăros și foarte nociv, care stă la baza multor lucruri: relații toxice / căsnicii nefericite / depresii profunde / suferințe cumplite. Ca adulți, ar trebui să putem avea o viață independentă, să ne putem descurca singuri. Practic, când nu putem să trăim fără cineva, suntem doar niște copii ascunși în corp de adult care nu pot concepe viața fără mama. Nimeni nu vrea să crească un adult! Sau, mă rog, nu e o chestie pe care cineva să și-o dorească. E vorba despre niște cărămizi în construcția acelui om, care nu au fost puse la vremea lor și construcția stă acum să cadă. Nu poți fi tu mamă pentru cel de lângă tine, ai nevoie de un partener adult, nu de un ”copil” care să te solicite pentru nevoile lui.
În plus, nu toate, dar multe dintre noi ne dorim relații pentru că vrem să avem o familie, să mergem mai departe, să facem copii, să crească mari, să avem nepoți etc. Cum crezi că ar putea fi părinte un partener care nu își poate asigura el singur niște nevoi și le pune pe umerii tăi?
De ce picăm în această capcană?
Din cauza răspunderii care ni se pune pe umeri. Când ți se spune asta, ai pe umeri viața unui om. Te simți automat răspunzător pentru viața celuilalt, iar asta pare să fie o responsabilitate uriașă. Dacă aș mai auzi acum așa ceva din partea unui bărbat, nu aș mai fi deloc impresionată. Ba chiar i-aș zice să se ducă se învețe și să se întoarcă atunci când va putea să trăiască și fără mine!
Nu uitați! Dragostea nu înseamnă să nu poți trăi fără celălalt. Asta ține de asistența socială. Dragostea înseamnă să-ți dorești, pur și simplu, să trăiești alături de celălalt și să vă faceți unul altuia viețile mai frumoase.