Aş vrea să aflu care e antidotul pentru dragoste? Nu mai vreau să iubesc un om care mă înjoseşte, mă brutalizează şi mă degradează, în fiecare zi. Deşi conştientizez tot ce mi se întâmplă, inima mea nu-l poate uita şi nici urî. Ce să fac?
Am 27 de ani, sunt căsătorită cu Marian de cinci ani şi avem un copil de patru ani. Relaţia noastră nu a fost mereu aşa ca acum. La început m-a iubit şi el. Am trăit o frumoasă poveste de dragoste, dar între timp lui i-a trecut. Cam de trei ani lucrurile s-au schimbat în rău în căminul nostru. După ce l-am născut pe Mircea, Marian s-a răcit faţă de mine. La început îmi zicea că mi se pare, dar cu timpul a ajuns să-mi reproşeze el că nu-l mai iubesc, că iubesc doar copilul. Îi spuneam că nu e adevărat, că nu pot să fac o asemenea diferenţă între ei, că-i iubesc pe amândoi la fel de mult.
Apoi a început să bea şi să lipsească nopţile de acasă. Când venea şi-l întrebam unde a fost îmi zicea că ce mă interesează pe mine, că oricum mie nu-mi pasă decât de copil.
De la atitudinea asta până la prima palmă a fost doar un pas mic. Într-o zi a venit nervos acasă, Mircea plângea că îi dădea un dinţişor, iar eu încă nu reuşisem să termin de făcut mâncarea. Casa era cam în dezordine, dar nu era aşa rău. Marian s-a repezit şi mi-a tras o palmă de m-a aruncat pe jos. Mi-a zis că de asta nu mă mai suportă şi o să plece de acasă, pentru că sunt o nevastă leneşă şi o mamă proastă. Am început să plâng şi eu. Plângea şi Mircea, iar Marian urla la amândoi.
După asta şi-a cerut scuze, iar eu l-am iertat. Îl iubeam şi îl iubesc şi acum. Mi-am zis că o palmă apare în orice căsnicie. La fel şi tensiunile. Bărbatul e normal să fie mai nervos, are pe umeri casa, familia, munceşte în fabrică, eu stau cu copilul şi aştept ca el să ne întreţină...
Dar au urmat şi alte palme, şi injurii, şi apoi bătăi în toată regula. Cea mai gravă a fost când m-a lovit aşa de tare peste gură că mi-a spart un dinte. De fiecare dată l-am iertat. Pentru că îl iubesc. Nici eu nu ştiu cum de mai simt dragoste pentru el, când el se comportă cu mine ca un animal. Acum îmi dau seama că nu e firesc, dar nu pă pot despărţi de el, nu pot renunţa la el, numai gândul că n-o să-l mai văd niciodată mă înfioară şi mă face să mă doară carnea pe mine de tristeţe. Părinţii noştri sunt de la ţară, şi mama mea şi a lui m-au văzut bătută şi învineţită. Dar amândouă mi-au zis că ăsta e rostul femeii, să-şi urmeze bărbatul, indiferent ce s-ar întâmpla. Că am jurat la biserică să fim împreună, la bine şi la rău.
Între timp bătăile s-au mai rărit, pentru că Marian pleacă deseori de acasă. Ştiu că trăieşte şi cu altele, i-am văzut câteodată şi împreună, prin oraş. Şi totuşi se întoarce acasă, măcar o dată la săptămână. Continuă să considere că ăsta e căminul lui, şi asta îmi dă speranţe. Sper, cred, că la un moment dat problemele noastre se vor rezolva, şi noi vom fi din nou împreună ca la început. Altfel nu-mi explic de ce eu aş fi condamnată să-l iubesc în continuare, şi să sufăr?
Şi dacă n-ar fi aşa, tot nu ştiu cum să fac să nu-l mai iubesc. Să mă pot desprinde de el şi să nu-l mai iubesc. Ce mă sfătuiţi?
Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.