La un moment dat, Marius s-a ales cu o boală venerică. Acela a fost declicul care l-a făcut să realizeze ce ar putea pierde într-o clipă de plăcere vinovată. Deşi pare revoltător, am ajuns să-i mulţumesc lui Dumnezeu că l-a pedepsit cu această povară, ca să ne salveze căsnicia.
Să nu vă imaginaţi că viaţa mea era un coşmar. Ştiu că la prima vedere pare că nu e viaţă. Să ştii că bărbatul tău umblă cu altele şi să accepţi asta. Şi pentru mine a fost greu la început. Dar Marius are un fel de a pune lucrurile pe un făgaş din care ţi-e greu să ieşi. Poate n-o să credeţi, dar tot timpul m-am simţit iubită de el, ocrotită, şi cu mici excepţii, nu mi-a părut rău că m-am măritat cu el. Este un om cu care nu te plictiseşti niciodată. Nu e de mirare că îl vor şi altele. Din punctul ăsta de vedere eu sunt norocoasa care l-a luat cu acte.
Copilul a venit într-un moment în care, cum vă spuneam, eram în prag de divorţ. Mama îl prinsese în oraş cu alta de mână şi făcuse un scandal monstru în familie, aproape mai revoltată decât eram eu când am aflat prima dată că mă înşală. M-a luat de mână şi mi-a cerut să-l părăsesc, că ăsta nu e om de casă şi că nu trebuie să mă las călcată în picioare. Teoretic ştiam şi eu asta, cu practica era mai greu. Mama ştia foarte bine că Marius mă mai înşelase, dar de fiecare dată tot ei, părinţii, ne împăcaseră. Probabil conta faptul că nimeni nu-l prinsese în fapt pe Marius cu altele.
După ce m-am mutat înapoi în casa părintească am aflat că sunt însărcinată. Tata a fost cel mai emoţionat că va avea un nepot, apoi mama s-a înmuiat. Până la urmă a greşi e omeneşte, Marius a făcut numărul lui obişnuit cu iertări sentimentale, flori şi promisiuni, şi uite aşa am devenit părinţii unei fetiţe minunate.
Lucrurile s-au mai potolit o vreme, pentru că şi Marius era încântat de noul lui statut, şi părea că paternitatea i-a scos definitiv din cap ideea de alte femei. Pauza n-a durat decât doi ani. După care a început să se împartă între mine, Iulia (fetiţa noastră) şi nenumăratele femei pe care mapamondul le deţine şi le scoate în calea bărbaţilor însuraţi şi fericiţi.
La un moment dat a început să fie foarte tăcut şi, evident, preocupat de ceva. Se închidea în baie şi nu pricepeam de ce era atât de îngrijorat de câte ori ieşea de acolo. Până când, într-o zi a venit acasă cu rezultatul unor analize. Era suspect de HIV. Medicul îl pusese să repete analiza, dar el era livid şi aproape sigur că distracţia se terminase.
La început n-am realizat grozăvia situaţiei, până când nu mi-m dat seama că era posibil ca el să ne fi infectat şi pe noi, pe mine şi pe Iulia. Am făcut şi noi analizele – nu vreţi să ştiţi ce era în sufletul meu când i-am făcut copilului de doi ani testul HIV - şi din fericire a ieşit negativ.
Fericirea a fost aproape icredibilă când şi al doilea test al lui a ieşit tot negativ. Credeam că ne-a trecut glonţul pe la ureche şi am scăpat.
Totuşi, nu fusese o greşeală, el avea o infecţie în corp, şi nişte simptome dubioase în zona genitală. Avea până la urmă o formă de stafilococ pe care medicii s-au chinuit să-l aniheleze, dar nu ceda deloc la tratament. Marius a luat medicamente din ce în ce mai puternice şi devenise o umbră. Slăbise, se topea pe picioare şi părea că acele medicamente mai rău îi fac decât bine. Mi-era şi milă de el, dar după ce mi-am văzut copilul suspect de HIV dezvoltasem o ură faţă de bărbatul ăsta care ne pusese vieţile în pericol. Totuşi, ura şi iubirea vin din aceeaşi inimă, aşa că am stat lângă el, pentru că asta promisesem cândva.
Lucrurile s-au rezolvat chirurgical, până la urmă. După ce l-au îndopat cu antibiotice şi alte chimicale, au decis să-i extirpe unul dintre testicole, la care ajunsese infecţia. Aproape un an a durat toată tevatura asta, timp în care am fost lângă el, l-am sprijinit şi i-am demonstrat ceea ce înseamnă cu adevărat o familie şi o femeie care te iubeşte. Asta l-a făcut pe Marius să înţeleagă în sfârşit importanţa jurământului pe care ni l-am făcut la cununie.
De atunci suntem cu adevărat fericiţi. Ştiu, unele dintre voi veţi spune: până când? NU vreau să mă gândesc la asta. Cred cu tărie că hopul ăsta pe care l-am trecut împreună i-a schimbat caracterul şi ne-a redat viaţa.
Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.