Tocmai împlinisem anul trecut în primăvară 14 ani de când eram împreună şi vorbeam că la anul - adică anul ăsta – vom merge undeva împreună ca să sărbătorim o cifră care deşi nu e rotundă, are o oarecare greutate. 15 ani împreună. Unele căsnicii nu durează atât. Dar relaţia noastră a reuşit să treacă prin multe, din facultate până acum. Am avut şi pauze, ce-i drept, iar el a avut şi o altă relaţie la un moment dat, cu o femeie mai în vâstă, când eram mai tineri şi i se părea că trebuie neapărat să acumuleze şi alt fel de experienţă. Am trecut şi peste aia. Dar se pare că peste această ultimă sincopă nu vom reuşi să mai trecem.
Anul trecut deci, când „sărbătoream” 14 ani, era într-o stare proastă. Se simţea rău şi nu ştia de la ce, dar cert e că orice avea îl ţintuia la pat. Nu se putea scula din pat de vreo două zile şi cu chiu cu vai am reuşit să-l urnesc la spital. Urăşte spitalele deşi nu a avut de-a face cu ele, dar ştiţi cum e, că toţi ştim ce rău e pe acolo de la alţii. Aşa că până la urmă am chemat acasă o salvare particulară care l-a dus totuşi la spital, pentru că era nevoie de nişte investigaţii amănunţite. Aşa am aflat că avea o boală rară, prea rară ca să fie inclusă în vreo listă de compensări, tratamente sau măcar intenţii. E o chestie greu de pronunţat, din familia bolilor autoimune, despre care se pare că medicina românească nu ştie mai nimic, dar nici nu se străduieşte cineva să afle. Ni s-a spus că de fapt la nivel mondial lucrurile stau la fel, că există tratamente experimentale, dar că în general prognosticul nu e bun. Pe scurt poţi să crăpi oricând, fără ca măcar să ştii de la ce ţi s-a tras.
Am rămas blocaţi o vreme. Cum să te lovească aşa ceva în floarea vârsei? Aveam anul trecut amândoi 34 de ani şi deşi nu pot să zic că ne animau planuri măreţe de familie, aveam totuşi … diverse dorinţe. Din acel moment viaţa noastră s-a schimbat complet. Sunt sigură că mulţi dintre voi au văzut „Ultimele dorinţe”, filmul cu Jack Nicholson şi Morgan Freeman. Ei bine, el a decis de capul lui, fără să mă întrebe măcar dacă sunt de acord, să facă ceva similar. Nu că ar fi fost totuşi viaţa mea în joc, deşi trebuie să recunosc că mă afectează şi pe mine toată situaţia asta. Emoţional şi material.
În primul rand că noi locuim în apartamentul lui, moştenit de la părinţi. A decis să-l vândă ca să aibă bani de plecat în lume. Deja şi-a vândul maşina, care deşi era „a familiei”, era cumpărată de el. Şi-a dat demisia de la job şi aşteaptă să găsească cumpărător pentru apartament ca să plece definitiv de lângă mine. E posibil ca asta să se întâmple luna viitoare, pentru că există un cumpărător destul de hotărât. În curând va trebui să-mi găsesc şi eu un loc să mă mut. Mi se pare atât de absurdă toată situaţia, de parcă aş fi un animal de casă pe care el l-a crescut 15 ani – care se împlinesc luna viitoare - şi acum, când a dat de greu, îl părăseşte pe stradă.
Am stat să mă gândesc dacă eu aş fi făcut la fel şi de fapt ce aş fi vrut eu să facă el în situaţia asta. Şi sincer să spun nu ştiu. Mi se pare aiurea şi perspectiva de a aştepta amândoi, ţinându-ne de mână, să moară pe un pat sordid de spital. Iar eu să-i inchid ochii. Dar în acelaşi timp morala creştină, umanitatea … habar n-am ce alte precepte filosofico-sociale ne îndeamnă să ne simţim prost când abandonăm un om pe moarte. OK, nu-l abandonez eu pe el, ci invers, dar totuşi.
M-am mai gândit în ultima vreme şi dacă-l mai iubesc şi ce simt eu exact pentru omul ăsta lângă care am trăit o treime din viaţa mea de până acum. Şi nici la întrebarea asta nu ştiu să răspund, pentru că evident, după 15 ani nu mai simţi acelaşi lucru. Poate că relaţia noastră intrase într-o rutină de care nici noi nu ne mai dădeam seama, şi abia şocul ăsta ne-a făcut de fapt mai naturală despărţirea, de care nu eram conştienţi în rest.
Ştiu, poate sunt confuză în ce spun şi e posibil ca de fapt acum nici să nu realizez exact ce mi se întâmplă. Probabil după ce va pleca sau eventual după ce voi afla că a murit, dacă voi afla vreodată, o să plâng cu adevărat. Deocamdată sunt complet debusolată şi nu ştiu ce să fac cu viaţa mea mai departe.
Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.
© Copyright:
"Iubitul meu a decis să rupem relaţia de 15 ani. E pe moarte şi vrea să plece în lume"
Tocmai împlinisem anul trecut în primăvară 14 ani de când eram împreună şi vorbeam că la anul - adică anul ăsta – vom merge undeva împreună ca să sărbătorim o cifră care deşi nu e rotundă, are o oarecare greutate.
Comentarii (4)
majoritatea oamenilor isi traiesc viata ca si cum sfarsitul este undeva, departe, atat de departe incat uitam sa traim lucrurile pe care le dorim cu adevarat. sotul tau a primit un diagnostic pe care niciun un om nu ar dori sa auda: vei muri curand! Si precum in filmul mentionat, condamnatul are dreptul la cateva ultime dorinte... Poate vrea sa faca lucrurile pe care si-a dorit dintotdeauna sa le faca, dar le-a amanat, pentru ca intotdeauna credem ca avem timp. Dar in acelasi timp o astfel de veste provoaca frustrare si resentiment. Tu, noi ceilalti, ramanem in viata, el moare. E corect? Din modul in care a luat decizia de a pleca in lume, deduc ca s-ar putea sa fii prima "victima" a unui fel sucit de razbunare. Faptul ca se desparte de tine si te lasa pe drumuri e intr-adevar, destul de dur. Nu e usor sa parasesti locul in care ai trait atatia ani, am trecut si eu prin asta. Dar, poate, vorba mariei, nu a mai ramas mare lucru din relatia voastra, oricum. Nu uita: cat timp esti in viata, poti gasi solutii. Cand esti mort, esti mort. Poate ca ar fi bine sa incerci sa te pui in locul lui, fara sa ai pretentia ca el sa se puna in locul tau, pentru ca pierderile voastre nu sunt nici pe departe comparabile. Ai prefera sa fii in locul lui, ai face schimb de viata cu el? Pentru el, este in mod cert, fara nicio o indoiala este un capat de drum, pentru tine ar putea si ar trebui sa fie un alt inceput. Sotul tau se pregateste sa-si termine viata cu cat mai putine regrete. Poate ca ar trebui sa profiti de acest moment trist si de rascruce si sa iti incepi o viata noua. Fara regrete.
Intr-adevar te afli intr-un impas f mare sa zic asa.Probabil relatia voastra era deja monotona .,fara a mai exista sentimente.altfel nu-mi explic atitudinea si hotararea lui de a te lasa balta exact cum ai zis ca pe un animalut care nu-ti mai este de folos .,si de a pleca in lume.Si acum hai sa nu fim ipocriti si sa spun ca fiecare se gandeste in momentele acestea unde o sa stea si nu neaparat este vorba de interes .Atunci cand o relatie este oficializata nu-i chiar asa de simplu sa spuna unu din ei --vezi ca eu vand apartamentul si tot ce avem si am plecat si ma doare in palarie ce faci tu---.Dar in cazul vostru ptr ca nu aveti nimic impreuna se poate. Iar daca ptr el n-au insemnat nimic acei 15 ani sa te lase in situatia asta ,parerea mea este ca nu ai alternativa decat sa treci peste acest episod din viata ta si sa mergi mai departe.,
Eu te simt afectata din cauza ca trebuie sa te muti, mai putin din cauza unei posibile morti a iubitului tau. Esti ca multe romance, care depind material de barbat pentru ca li se pare normal sa fie asa. Poate el a simtit asta. Nu te mai minti singura si cauta-ti chirie. Spui ca dupa 15 ani lucrurile poate s-au racit. Dupa 15 ani ar trebui sa fi atat de afectat de perspectiva mortii lui, incat sa nu te mai gandesti ca nu ai unde sta.
viata e o adevarata scena teatrala. suntem aidoma unor papusi miscate de sfori mici, invizibile..neobservandu-le avem impresia ca suntem si actori si scenaristi, crezand ca totul e sub controlul nostru. apoi brusc, scenariul se schimba fara ca noi sa hotaram asta si descoperim ca tot ceea ce stiam pana acum e altfel de fapt, iar soarta se joaca cu noi mutand scena din dragoste in drama, din bucurie in dezamagire. la final vom spune ca a fost doar o experienta de viata si dupa ce ne regasim vom merge iarasi ,inainte, fiind singurul drum pe care sforile ne fac sa cred ca noi din proprie initiativa pasim..
Posteaza comentariu