Un articol vorbea despre greul unei mame care ar vrea să spună că regretă că a făcut un copil.
Asta, da, vorbă grea. O realitate și mai copleșitoare. Care e într-adevăr nespusă. Și, pe care, dacă o vei spune, de cele mai multe ori vei fi judecată. Trăiește cu asta dacă poți. Problema va fi mai dureroasă la copilul care va afla că a sa naștere e regretată. Știu câte ceva pentru că eu însămi am fost copil.
Referitor la acest lucru a spus un sfânt părinte că ei, copiii, trebuie să le mulțumească mamelor că nu i-au trântit cu capul de pereți când au fost mici. Atât îi e de greu unei femei să-și crească odorul. Iar Ilie Moromete a zis că nu e greu să-l crești fizic pe copil: să-l îmbraci și să-i dai de mâncare, că așa poți îngriji și o vită în grajd, după cum o și faci. Contează însă ce le spui. Că așa faci din ei oameni. Ei, da, să te văd, dragă mamă, dragă părinte…Ce? Cui? Cât spui? Cum o să te privescă după? Cine?
O membră importantă a familiei mele a spus că regretă că a făcut un copil.
Dar nu oricum. Ci pentru că nu a reușit, crescându-l, să-i imprime un anume tip de comportament. Sănătos. Moral. Și nimeni nu a judecat-o. Ci a aprobat-o. Verbal. Sau tacit. Așadar, se poate!
Tangent cu aceasta. Eu mi-am luat pisică. A doua zi, ducând-o la veterinar, am aflat că e pisic! Am vrut-o calină. El se gâdilă, deci a nu fi mângâiat! Am vrut să fac terapie cu sunet de pisică. Mâțucul nu toarce decât foarte rar, când cere mâncare. Așa că mi-am spus: Dacă știam că e așa, nu-mi mai luam pisic. Deci am regretat și eu prezența acestei suflări, pe lângă mine. Dar, în timp, lucrurile s-au reglat. Minunat. Cu mâna pe inimă o spun!
Deci cred că lucrurile se pot regla, cu atât mai mult, în cazul unui copil. Putem să restabilim ordinea de sine. Pot mamele să recupereze ce au pierdut. Pot mamele să-și schimbe regretele. Un rol esențial îl au soții. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că soțul trebuie să-și prețuiască întâi nevasta pentru că ea, în primul rând ea, a făcut posibilă aducerea pe lume a aceluia.
Atingător ambelor probleme din titlu: sunt mame care-și doresc copiii, acceptă să se îngrașe, să facă edeme, să se pigmenteze pe față, să facă vergeturi, să vomite etc. Doar pentru că știu că îl iubesc enorm pe cel din burtă și abia așteaptă să-l vadă. Ei bine, nu puține, cu toată ardoarea de a deveni părinte, fac depresie post-partum. Pur și simplu nu se înțeleg ele însele, darămite alții. În norocirea aceea, care s-a transformat, după naștere, în nenorocire. Dar și aici lucrurile se reglează. Greu, cumplit, în timp, dar e soluție! Foarte puține renunță defintiv la copilul pe care l-au născut și rămân în melancolie cronică.