Impulsivitatea in cuplu

A fi impulsive, a face lucrurile asa cum iti vin pe loc. In aceasta formula, impulsivitatea pare o calitate. Este bine sa faci lucrurile care vin din tine, care sunt ale tale si care, in cele din urma, te caracterizeaza. Dar este aceasta impulsivitate o calitate. Ceea ce am descris in cuvintele de mai sus s-ar numi mai curand spontaneitate, dar cum ramane cu impulsivitatea?

Pentru aceasta as vrea sa ma insotiti pe acest drum al impulsivitatii, amintindu-va momente in care v-ati putea caracteriza astfel. Sa alegem o situatie. Sa apelam la doua momente povestite de doua persoane care se considerau impulsive. Ele invoca ambele momente in cadrul unor sedinte de psihoterapie.

Un cuplu, un moment linistit din viata lui. Cei doi discuta, despre diverse. La un moment dat el incepe sa-i povesteasca despre discutia avuta cu colega de serviciu. Ea se infurie si incepe sa tipe. Un alt cuplu. Un alt moment relativ linistit. Nu vorbesc despre nimic. Se uita la televizor. In camera intra pisica, animalul se catara pe el, agatandu-se cu ghearele de piciorul lui. Barbatul se enerveaza si apuca felina aruncand-o de perete. Doua momente care ar putea sa fie caracterizate de impulsivitate. In ambele situatii exista un continut agresiv.

Agresivitatea nu este aici un motiv al impulsivitatii, ci o consecinta a starii respective.

Tipatul si aruncatul sunt doua forme pe care le ia impulsivitatea. Cineva nu este impulsiv pentru ca se comporta agresiv, ci relatia este mai curand inversa impulsivitatea vine si ia aceste forme. Daca formele impulsivitatii sunt foarte diferite intre ele, acestea doua o fac cu adevarat vizibila. Suntem mai curand tentati sa numim aceste comportamente ca fiind ale unor persoane impulsive decat deciziile luate rapid fara o evaluare a situatiei sau schmbarile bruste care apar.

Intr-o logica a intuitiei dumneavoastra nu exista ceva logic in ambele situatii care sa motiveze intr-adevat actiunile respective. Putem presupune si realitatea chiar asa este ca amintirea unui moment de la serviciu si venirea pisicii in sine nu constituie explicatii pentru actele celor doi protagonisti. Pentru a intelege si intuiti foarte bine acest lucru, mai este nevoie de ceva. Acest ceva nu este ceva vag, difuz ci ceva foarte bine definit, dar care pare sa fie ceva interior.

Probabil ca atunci cand ati auzit cuvintele barbat si colega, gandul v-a dus la relatia lor, la ceea ce se intampla in cadrul acestei relatii sau la ceea ce simte pentru ea. Din ceea ce povesteste ea, nu rezulta vreun continut semnificativ privind relatia lor, sexual, de relatie sau simpatie. El insista asupra situatiei in sine si incearca sa evidentieze modul in care i-a venit ideea prin care a rezolvat o situatie cu clientii firmei.

In al doilea caz, protagonistul evoca faptul ca nu-i plac pisicile, ca este animalul de casa al prietenei sale, dar in acelasi timp au gasit un acord de convietuire. Asadar nu relatia in sine cu pisica conta, ci un altceva care sa fie in sufletul sau. In relatia cu prietena exista o anumita disputa permanenta privind caracterul sau masculin.

Pare ca in fiecare situatie este vorba despre un altceva care interfereaza cu ceea ce se intampla de fapt. Aceasta este o schema generala care functioneaza in situatiile de impulsivitate. Ca urmare apare intr-un mod firesc intrebarea: sunt aceste lucruri ceea ce vin din persoanele mentionate sau nu? Raspunsul ar presupune putina atentie din partea voastra la ceea ce se intampla interior.

Este un mecanism in sine, un mecanism in care un ceva de la celalalt nu mai este acceptat ca atare ca si continut. Dialogul cu colega nu mai este asociat cu contextul sotului, ci cu un continut personal, cu o incarcatura sexuala mentionata. Nu voi intra in detalii privind aceste continuturi, ci faptul ca ele exista este suficient pentru a intelege.

Acest continut sexual nu este unul prelucrat, inteles, acceptat, exprimat, ci este unul foarte activ interior care face ca o persoana sa fie preocupat de el. Dar aceasta preocupare ce pare un fel de control, intrucat nu reuseste sa fie identificat ca atare, este aparenta iar modul in care erupe este puternic. Practic momentul de impulsivitate devine o pierdere a contextului situational real, o pierdere a realitatii celuilalt si transformarea acestuia intr-o persoana imaginara din lumea proprie.

In momentul impulsivitatii, se pierde realitatea celuilalt, ceea ce face ca celalalt sa nu mai inteleaga nimic din ceea ce se intampla. Similar stau lucrurile si in cel de-al doilea caz nu mai este vorba de realitatea pisicii sau a prietenei, ci de ceea ce se intampla in lumea interioara, in frustrarea si incapacitatea de a lua contact autentic cu ceea ce este in el. Pe masura ce lucrurile au devenit mai clare in interior si aceste momente au disparut, dar aceasta a necesitat o perioada lunga de timp.

Putem evita impulsivitatea?

Aceasta intrebare pare intr-adevar una inerenta. A raspunde la ea inseamna a accepta ideea ca impulsivitatea este ceva diferit de o anumita persoana, o calitate in sine ceea ce este fals. Experienta ne arata ca pentru a vorbi despre o interventie, este necesar sa avem in vedere un altul care este o unitate. Putem vorbi despre impulsivitate, dar mai corect vorbim despre momentele de impulsivitate ale unei persoane. Daca diferenta, la prima vedere pare nesemnificativa, vedem ca trecand dincolo de aceste aparente, devine una foarte mare.

Impulsivitatea unei persoane vorbeste despre persoana respectiva, despre ceea ce este in sufletul ei, despre lucrurile pe care nu le-a mentionat, exprimat, "lucrat" intr-un cuvant. A vorbi despre impulsivitatea primei persoane presupune a vorbi despre continutul sexual care interfereaza cu situatia. Este usor de vazut ca acest continut este raspandit si in alte situatii.

El devine important si abia pe masura ce reuseste sa integreze acest contnut lucrurile se pot schimba. Aceasta presupune a intelege impulsivitatea ca o consecinta a unei functionari psihologice si nu ca un ceva in sine. Pe masura ce cineva intelege functionarea sa psihologica, modul in care s-a format, lucrurile se pot modifica.