Parcă era mai frumos atunci. Îmbrățișările păreau mai sincere, sărutările erau cu dor, iar răbdarea nu era atât de rară ca acum.
Noi nu mai avem răbdare, nu mai așteptăm, nu mai credem în nimic. Ei se sărutau la despărțire și se așteptau unul pe celălalt. Apoi construiau și nu renunțau să lupte. Noi am uitat sau nici măcar nu am știut vreodată să fim așa. Ne luăm bagajul și plecăm fără să ne mai dăm vreo șansă.
Dincolo de tragedia provocată de al doilea Război Mondial au rămas aceste imagini. Sunt imagini pe care fiecare dintre noi trebuie să le vadă, imagini din care putem învăța, imagini care să ne facă să apreciem mai mult ceea ce avem: libertatea. Avem libertate și timp să ne iubim, să ne respectăm, să construim, să lăsăm o moștenire în urma noastră și de multe ori nu o facem.
În urmă cu ceva ani, mi-am întrebat profesorul de istorie de ce trebuie să învăț ceva ce s-a întâmplat cu atâta amar de vreme în urmă, dacă nu o să-mi folosească la nimic. Și-a spus așa: "Istoria este trecut, iar din trecut înveți din greșelile altora". Am înțeles foarte puțin atunci și atât de mult acum.
Nu avem timp de greșeli. Trăim atât de puțin, iar la final rămânem cu regretul că am fi putut face mai multe pentru noi. Pur și simplu, vom regreta că nu ne-am trăit viața. Lucrurile sunt mai simple decât credem: Ce-ar fi atunci când vrem să renunțăm atât de ușor, să ne amintim că ei s-au luptat? Ce-ar fi să ne amintim că pentru ei casa era acasă și nu era nimic mai prețios de atât? Ce-ar fi să ne amintim atunci când punem atât de mult preț pe avere că pentru ei cea mai mare avere era libertatea? Și pentru asta s-au luptat! Acum noi avem libertatea obținută de ei, dar am pierdut din vedere lucruri mai valoroase. Ce-ar fi să ne amintim atunci când ne e greu să-i spunem celuilalt cât de mult îl iubim, că ei cerșeau secunde pentru asta? Poate că n-am mai ajunge la ziua aia când ne punem întrebarea: "Pe ce s-a dus viața mea"?
Dragostea nu mai arată ca în anii '40, dar ar putea fi și mai frumoasă pentru că noi avem timp.