"Divortul este un sport national", imi spunea avocatul zilele trecute. "Tu esti psiholog, te intalnesti cu tot felul de oameni, te intalnesti cu tot felul de situatii, undeva se intampla ceva care face ca toata lumea sa divorteze. Unii aveau 6 linguri, si le-au impartit - unul 3 si celalalt 3. Nu stiu ce sa mai fac cu ei. Se comporta de multe ori foarte ciudat. Mai ales la partaje."
Divortul pare a fi de multe ori rezultatul unei corectii, a unei optiuni nesatisfacatoare pe care cineva o retuseaza la un moment dat. Decizia de a te casatori este de multe ori eronata si foarte in pripa. Alteori, desi atent evaluata, se produce un fel de schimbare a imaginii despre celalalt. Lucrurile incep sa arate altfel dupa casatorie.
Observ ca mai exista o contrareactie la acest sport national: oamenii care se decid sa investigheze ceea ce este in sufletul lor, inainte de a lua o decizie importanta, impreuna cu un psiholog. Mai ales in ceea ce priveste deciziile de "inima". Este drept ca majoritatea se asteapta sa gaseasca raspunsul la framantarile lor ad-hoc, intr-o singura sedinta, ceea ce este nu numai contraindicat dar si o absurditate, intrucat nu poti sa iti lamuresti ceea ce este in tine in 45 minute, dupa framantari care au durat luni sau ani.
Mai observ o tendinta pe care am remarcat-o inca din deceniul trecut - parerea ca este bine sa se consulte cu un psiholog inainte de a face pasul intr-o relatie internationala, intre doua persoane cu limbi materne diferite si cu cetatenii diferite. Este vorba de relatiile dintre un roman / romanca si un cetatean strain. Dar aici observ si o schimbare - daca in trecut initiativa apartinea cetateanului strain, american sau european de regula, in prezent, initiativa apartine in 90% din cazuri, romanilor. O schimbare de mentalitate pe care o consider in consens cu mersul istoriei, cu integrarea in UE, in mentalitatea europeana.
Sa nu stii ce sa faci, sa nu stii incotro sa o iei este de multe ori rezultatul unei situatii de criza in care te afli. Dar exista crize diferite resimtite interior. Ma gandesc la dubiul pe care il simti la cumparaturi intre doua produse aproape identice sau de culori diferite. Il simti cumva, il gandesti cumva. Poti sa regreti alegerea facuta sau nu, poti sa te bucuri pentru ceea ce ai ales sau poti sa faci o criza acasa. Oricum si orice ai face, ramane o evidenta faptul ca episodul ca atare va avea o rezonanta mica in tine si in psihicul tau.
Cand insa esti pus in situatia de a ti se cere o alegerea a unei relatii, a unei alte persoane, a schimbarii unui mediu, a unei culturi sau a unei tari, lucrurile se complica insa intr-o proportie geometrica. Cand ai de ales intre a pleca si a ramane intr-o tara, cand incerci posibilitatea de a te muta, indoielile par a fi suficient de puternice si iti pun astfel un fel de indecizie pe care o resimti cumva.
Din cazurilor analizate in comun cu un pacient sau cu o serie de cupluri, au rezultat lucruri suficient de relevante: in primul rand principala problema ramane o stare emotionala de confuzie, faptul ca o persoana nu simte investitia afectiva si emotionala in celalalt ca fiind autentica. Dubii gen: "el este o persoana violenta, agresiva, plina de sine, in toate saptamanile petrecute impreuna a inceput sa se comporte violent, nu m-a lovit, o singura data a ridicat mana la mine dar s-a oprit. Oare cum imi va fi viata langa el. Mi-e teama sa plec desi il iubesc" sunt frecvente. Exista un sentiment de iubire, de atractie si de interes pentru celalalt dar mai exista si un sentiment de teama, de retragere. Aceasta ambivalenta la nivel emotional este regasita in toate cazurile care pleaca de la ideea ezitarii intr-o alegere.
Probabil ca ati fi un pic ironici daca ati reciti paragraful de mai sus si ati constata ca ceea ce spune el este de fapt ca dubiile decizionale care par perfect logice se bazeaza pe emotii diferite. Vi s-ar parea un truism, o propozitie absolut banala si lipsita de substanta. Dar in practica se dovedeste ca toti pacientii vin cu imaginea ca au un dubiu care tine de decizie si care nu are nici o legatura cu ceea ce simt. Abia in cursul sedintelor care urmeaza aceasta stare de ambivalenta se cristalizeaza si persoana poate sa devina capabila sa inceapa sa lucreze cu adevarat cu sine. Intr-o prima etapa, ceea ce gasim este acest simplu: "caut o solutie, caut sa gasesc o rezolvare, sa fac ceea ce este bine si sa merg mai departe".
Evident, o intrebare care probabil ar fi pusa de cei care se regasesc in acesta situatie ar fi: si ce este de facut? Primul pas ar fi sa vezi ceea ce simti. Odata identificat cu claritate ceea ce simti, indecizia capata o forma logica, devine o problema in sine, un enunt care poate sa fie rezolvat. Dar constat ca pentru aceasta decizie este necesara sa fie mai multe persoane implicate, sa existe o comunicare intre parteneri, intre persoana si parintii sai, intre oamenii implicati.
Al doilea pas ar fi sa afli ce vrei. Poti sa vrei ceva in mod sincer si sa ai impresia ca vrei altceva, poti sa fii natural si sincer cu tine insuti si depinde de travaliul pe care il desfasori pentru a putea sa realizezi aceste scopuri. Ar mai fi o varianta - sa lasi propria intuitie libera, sa simti ceea ce iti spune inconstientul tau dar aceasta ar fi o abordare probabil ciudata in ochii celor mai multe persoane.
Stiu ca oricat de simpla ar parea o problema pe care o citesti, cum este si aceasta, cand te confrunti efectiv cu ea lucrurile se schimba radical. Din tot ceea ce stiai pana atunci si ti se parea banal si foarte departe de tine, din tot ceea ce simteai ca nu are nici o legatura cu tine, devine un lucru foarte apropiat de sufletul tau iar intreaga arie a psihicului tau devine o stare de inflatie si de durere accentuata. Atunci lumea ta se prabuseste iar tu simti ca nu ai puterea sa faci ceva.
Si totusi puterea este tot in tine dar nu in capacitatea de a lua decizii (oare ce este de fapt aceasta putere!) ci in ceea ce simti si in ceea ce intuiesti si stii deja. Uneori aflam impreuna, dar de cele mai multe ori ai puterea sa faci asta singur(a).